abjecția lor. Poate că felul lui de-a povesti e amuzant, își zicea el în sinea lui.
Toate astea se întâmplaseră demult. Dar acum, sentimentul pe care-l avea spunând acest gen de povestiri – mândria de a fi supraviețuit acelor încercări – și plăcerea resimțită de Leland și Alma la auzul lor nu se compara cu ceea ce realizase până atunci în viață. Le avea pe Elizabeth și May și, dacă
era să se văicărească în legătură cu necazurile lui, avea pe cap altele, mult mai presante decât o tristă dimineață de Crăciun trăită cu ani în urmă.
Le refuză, așadar, invitația. Bufonul se dădu bolnav. Îi spuse lui Leland că
nu știe despre ce vorbește, iar apoi le spuse c-a văzut la metrou o grămadă
de afișe cu Porgy and Bess, la care socrii, după cum se și așteptase, îi povestiră cum le-a făcut rost de bilete unul dintre clienții lui Leland la reluarea spectacolului pe Broadway acum câțiva ani.
— Sunt obosită, spuse Elizabeth. Tratamentul casei părintești își făcuse efectul, pacienta se înviorase, dar se făcea târziu: E timpul s-o culcăm pe May.
Familia Jones se abținu, de data asta, de la comentariile legate de camioneta lui. O vopsise de curând în albastru-închis. Leland și Alma le făcură cu mâna de pe treptele de la intrare, schimbară câteva vorbe în șoaptă, să nu-i audă Carney, și se întoarseră în bula lor de răcoare.
Drumul dură puțin, dar avu destul timp să ia o hotărâre. O să dea două
telefoane. Cel dintâi, la una dintre speluncile lui Chick Montague, să le dea numele lui Arthur. Cel de-al doilea, lui Arthur, să-l anunțe că gangsterii i-au luat urma. Spărgașul trebuia s-o șteargă din oraș, că era băiat isteț. Că avea timp să scoată prada din locul unde o ascunsese sau nu – lui Carney nu-i păsa. Nu-i pasă dacă mai târziu Arthur o să împartă prada cu echipajul sau dacă o să aibă un alt aranjament; nu-i treaba lui. Ciripeala o să-l izoleze și își făcu socoteala că doar așa poate să-l ferească pe Freddie de belea. Asemenea lui Elizabeth, îi pregătea vărului său o rută lipsită de primejdii. Ca pe vremuri, când îl salva de bătaia la fund dată de tușa Millie cu peria. O să mai chibzuiască, să meargă totul șnur, dar bănuia că a doua zi dimineața o să fie de neclintit în decizia lui.
Când au parcat, Freddie a traversat strada de pe trotuarul de vizavi de locuința lui Carney. Rămaseră surprinși să-l vadă – Carney speriat, Elizabeth încântată.
— Freddie, zise Elizabeth. Nu ne-am văzut de multișor.
— Ce mai faci, doamnă?
Freddie o îmbrățișă cu un gest comic, să-i evite burta mare. Carney o luă în brațe pe May și Freddie o pupă pe obraz. Nepoțica îl privi cu pleoapele umflate de somn.
— Vezi să n-o trezești, spuse Carney.
Freddie se posomorî.
— Nu-s baubau, zise el.
— Stai să duc fetele sus, spuse el.
Când închise ușa de la intrare, văzu că Freddie a dispărut. Când reveni de la etaj, văru-său era peste drum, în pridvorul căminului de boschetari.
Avusese loc un incendiu – pornit de la un drogangiu care fuma în pat – iar lucrurile carbonizate aureolaseră geamurile fără perdele.
— Am văzut că aveați luminile stinse, așa că am stat să te-aștept.
Freddie scrută strada și își duse cu un tremur bricheta Zippo la țigară.
— Ce s-a întâmplat?
— Arthur e mort.
ȘAPTE
Uneori, în gând, îi apărea drumul după curbă: cu denivelări și hârtoape, spălat de musoni, sufocat de junglă în îmbrățișarea ei verde-închis înăbușitoare. Dezintegrându-se. Pepper îi auzea pe băieți cântând: Inginerii au urechi păroase
Trăiesc în peșteri și în șanț,
Se șterg la cur cu cioburi
Ai dracu’ intriganț’.
Nu știa nimeni de ce trupele de intendență se autointitulau urechi păroase
– avea să afle ulterior că toți inginerii foloseau această poreclă – dar înțelegea chestia cu ai dracu’ intriganț’. Niște intriganți ai dracu’ au fost cei care au avut din capul locului grijă să-l vadă trimis în Birmania.
Pepper s-a născut într-o casă cenușie, cu pereți de scânduri, de pe Hillside Avenue din Newark. Ud la ieșirea din pântece, dârdâind, i-a tras un pumn în față maică-sii când aceasta a vrut să-l ridice, să-i dea un pupic. „Primul pumn“, i-a spus el peste ani, sătul să mai audă povestea asta. Pe felia lui, zbingu-n barbă de bun găsit ținea de cerințele meseriei, iar el își începuse ucenicia devreme.
Abandonase școala în clasa a cincea, ca să dea la mătură în Compania de Fabricare a Celuloidului. În pauza de prânz se așeza pe rampa de încărcare, pe o cutie cu clape alb-negru destinată fabricii de piane Ampico și se uita la șmecherii care veneau și plecau din Hank’s Grill, unde jucau barbut în dos, aveau și câteva aparate de păcănele și o pocnitoare pe nume Betty, celebră
pentru versurile ca pentru copii pe care le gângurea după încheierea actului sexual. Era marea Criză Economică, vremurile erau stranii, iar Betty era și mai stranie. Avea câțiva mari admiratori.
Într-o după-amiază, Pepper, în sfârșit, a traversat strada și pauza de prânz s-a transformat în zi de lucru. Tot felul de pungași îi dădeau câțiva firfirici pentru îndeplinirea unor comisioane, îl trimiteau la tot felul de clădiri dărăpănate cu notițe scrise pe hârtie de ambalat și cu plicuri pe care, îl preveneau, nu care cumva să le deschidă. De parcă-i păsa lui de șmenurile lor; îl durea-n cur de ele. Îi plăceau banii. Firfiricii s-au transformat în teancuri de bancnote când, la pubertate, a crescut cu treizeci de centimetri și a dat-o pe trosneală. A făcut-o pe haidamacul însărcinat cu menținerea ordinii la cluburile negrilor de pe Coasta Barbară – la clubul Kinney și la
Taverna Alcazar – și a devenit faimos pentru șmechea trasă din senin și pentru dosul de palmă năucitor. Patronii îl rugau să se îmbrace mai ca lumea, dar Pepper a rămas la uniforma lui, adică blugii cu bretele și cămașa de lucru. Pe care o băga în pantaloni dacă se simțea grozav.
La biserică nu mergea. Își ținea propriile predici. A cincea oară când l-a stâlcit în bătaie pe un tip, judecătorul l-a pus să aleagă între pârnaie și participarea la efortul de război. Tabăra de instruire și un pat la bordul lui USS Hermitage. Judecătorul primea șpagă pentru toți cei pe care-i îndruma spre front.
În timpul voiajului, Pepper și ceilalți soldați de culoare au mâncat biscuiți uscați și fasole în măruntaiele scorojite ale navei, în timp ce, sus, băieții albi își haleau rațiile mișto. Apa mării îi împroșca și Pepper înjura întruna de mama focului, nebănuind ce dor o să-i fie de acest lux odată ce o să se trezească în noroi și-n tranșee. Existau soldați negri care voiau să ucidă
naziști și japonezi, și erau furioși că staționează în spatele liniilor de combatanți. În ceea ce-l privește pe Pepper, el se simțea cel mai bine când nu se bunghea nimeni la el, în zonele de tranzit, fie că era vorba de-o alee situată între o biserică și cârciumile cu tonomat sau un punct de pe hartă de care n-a mai auzit nimeni, cum ar fi Pasul Pangsau din Dealurile Patkai. Cu greu găsești un loc mai de tranzit decât un drum care încă nici nu există, cu greu găsești o activitate mai primejdioasă decât croirea unei linii de aprovizionare dinspre India spre China. Una e să crezi că lumea-i indiferentă
și crudă, și cu totul altceva să te trezești în fiecare zi cu dovada acestui fapt pe povârnișurile munților perfizi, cu cheile și râpele lor flămânde, cu puzderia de capcane întinse de junglă. Doar un Dumnezeu leneș le putea livra mârșăvia lucrurilor fără a le înfrumuseța cât de cât.
