Nici unul dintre băieții negri nu mai văzuse așa ceva. Trupele de intendență se aflau acolo ca să restabilească o rută către China după
invadarea Birmaniei de către japonezi, să construiască un drum ca prin minune, din nimic, să traseze piste de aterizare pentru parașutarea efectelor, să lege kilometru după kilometru de conductă de combustibil.
Echipamentul de mâna a doua era de tot râsul – târnăcoapele se rupeau în mâinile lor, buldozerele trepidau și se cutremurau sub ochii ofițerilor albi.
Totuși, muncitorii băștinași, culii birmanezi și chinezi, aveau echipament de mâna a treia, așa că ziceai mersi că te-ai născut sub o stea norocoasă. Șapte zile pe săptămână, zi și noapte – ca la bordel. Se spunea că fiecare kilometru juma’ de drum ia cu el câte un om, iar atunci când numărul victimelor era în scădere, jungla îl compensa cu vârf și îndesat. Malaria, tifosul. La sfârșitul programului, alunecările de teren le prăpădeau munca de peste zi și, câteodată, pe unii dintre ei. Dacă le găseai cadavrele, puteai să-i și îngropi.
În noaptea cutremurului și-a zis că Diavolul a venit să-l înhațe, însă pe urmă și-a adus aminte că nu crede în Diavol sau în cei-de-sus și a adormit la loc.
Acasă, Pepper avea doi dușmani garantați: curcanii și ghinionul. În trupele de intendență, omologii lor erau comandanții, ale căror operațiuni nesăbuite nu urmăreau decât să-l distrugă pe el, și jungla, cu imprevizibila ei sete de sânge. Fă-ți treaba, supraviețuiește încă o zi: era obișnuit cu modul ăsta de viață, iar acum toți ceilalți încercau să țină pasul cu el. Lucrează și dormi. Nu tu bordeluri, nu tu un barbut de doi bani, nu tu vreunul pe care merită să-l stâlcești în bătaie. Nu-ți rămâne decât să te văicărești, să fumezi iarbă și să-ți desprinzi lipitorile de pe coaie. Lipitorile aveau o aură mitică. „Parcă am fi acasă“, le spunea Pepper vecinilor de prici în timp ce aprindea cu bricheta vreun exemplar mai mare. Asta pe vremea când încă mai făcea bancuri.
Nimeni nu găsea nimic de râs în asta, căci cu toții se simțeau mizerabil sau credeau că vorbește serios. Cei mai mulți recruți din compania lui erau niște gutufani, huseni de baltă.
N-a participat la vreo bătălie și, totuși, a comis o primă crimă. La cincizeci de kilometri de Mongyu a sosit un nou contingent de birmanezi puși pe treabă, să-i înlocuiască pe cei înghițiți de junglă. La încetarea programului, majoritatea rămâneau în tabăra lor, însă era un tinerel cu trăsături delicate, care se furișa printre ei cu un aer de câine bătut. Cică voia să învețe engleza.
Gașca de ofițeri albi îl lua peste picior și făcea mișto de el. Nu era primul bărbat efeminat pe care-l vedea Pepper la viața lui – pe Warren Street exista o speluncă pentru țipi de felul lui. Birmanezul nu-i aborda decât pe soldații albi pentru babardeală, de parcă icnetele colorate ar fi vorbit o altă limbă.
(Vorbeau și nu vorbeau.) Pe măsură ce treceau săptămânile, ofițerii continuau să-l șicaneze cu țocăituri zgomotoase și cu împunsături. Omul zâmbea stingher și dădea din cap într-un gest servil, căutând să-și ascundă
privirea tristă de ochii celorlalți.
Nu exista nici o îndoială în privința celui care îl bătuse măr. Într-o seară
întunecoasă de la sfârșitul anotimpului ploios, Pepper a ieșit să fumeze un cui lângă Curte – așa numeau ei spațiul rezervat buldozerelor și macaralelor paradite, ca și cum ar fi fost un parc de vehicule în toată regula. Nu era țipenie de om. Nu era nimeni când a fost pus la încercare, iar el nu era omul care să vorbească despre chestii pe care le-a spus sau le-a făcut, așa că ceea ce a urmat s-a adăugat celorlalte isprăvi din catastiful lui sinistru. Când l-a găsit Pepper, omul avea creierii împrăștiați prin noroi. Nădragii coborâți până pe genunchi. Dacă ar fi existat un spital pentru muncitorii locali, l-ar fi dus acolo. Dacă ar fi existat o persoană răspunzătoare pentru asta, ar fi raportat-o. Soldatul alb iese basma curată dacă afirmă că cutărescu e spion
japonez.
Pe nările birmanezului tremurau și se spărgeau bășicile roșii în timp ce horcăia. Pepper îi astupă gura cu palma și-i strânse nasul între degete, apoi îi puse genunchiul pe piept când acesta începu să se zbată. Pepper avea palmele bătătorite de munca la drum. Nu simțea deloc pielea bărbatului, era ca și cum ar fi purtat mănuși groase, de cauciuc.
Lumea are obiceiul să zică, „Ah, când s-a întors din război, băiatul nostru era schimbat.” Pe Pepper, războiul nu l-a schimbat, l-a desăvârșit. După ce s-a întors acasă și și-a început pe bune cariera, avea să se piardă în altfel de peșteri și șanțuri, mai întunecate.
Ploaia i-a spălat de pe mâini sângele birmanezului. În tabără, Radioul Forțelor Armate anunța scorul meciului Dodgers-Giants29, disputat la o distanță de treisprezece mii de kilometri de ei. Între oamenii normali și distracțiile lor. Lumea normală și-a văzut de mersul ei înainte când el a comis o faptă rea, și el s-a întors în ea de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Trucul lui Houdini.
Dodgers jucau cu Cincinnati când a aflat ce-a pățit Arthur.
Era la Donegal’s, pe Broadway. Vineri seara, la trei zile după jaf. Toată
lumea stătea ciucită și asculta meciul. Ce dilimandros le-o fi făcut galerie celor de la Dodgers acasă la Giants? Faptul că Dodgers dezbinau Brooklynul, făcându-l să țină cu Los Angeles, era o crimă; să te bucuri că echipa ta pierde însemna că ești complice, dar majoritatea clientelei de la Donegal’s era alcătuită din făptași și complici. Tendința de-a încălca ordinea morală făcea din tine un mușteriu de-al casei. Pepper ședea pe un taburet la tejgheaua din mahon, cu maflerii, panacotarii și peștii locului. Era numai urechi, să audă ce trăncănește lumea despre lovitura de la Theresa.
Banjo, un țepar bătrâior care susținea c-a fost primul hoț de automobile de pe „Insula Manhattan”, intră șontâcăind și-i anunță că a dat ceva peste Arthur. Șchiopătatul i se datora celor de la brigada de jafuri, dezamăgiți de faptul că își asmuțise câinele asupra lor când l-au priponit ultima oară.
Dezamăgirea luase forma unui drug de fier.
Banjo își duse bereta cadrilată în dreptul inimii, în memoria lui Arthur.
Spărgașul era cunoscut, avea fani printre fanii lui Dodgers. Hai să vărsăm un strop din pahar în amintirea acestui Jack Robinson al spărgătorilor de seifuri. Pepper își bău berea dintr-o răsuflare și porni pe jos spre locul unde sfârșise mortul. După opt schimburi, șase la unu pentru Dodgers.
În fața clădirii lui Arthur, de pe 134th Street, două mașini ale pisarilor 29 Este vorba de echipele de baseball Los Angeles Dodgers și New York Giants.
aveau girofarul pornit, luminând în roșu și alb fețele spectatorilor. Asta fără
nici un rost – gaborii așteptau să sosească duba, să ridice cadavrul – dar le plăcea să-și arate mușchii. De parcă albii nu le-ar fi amintit acestor oameni, cât e ziulica de lungă, să-și vadă lungul nasului. La serviciu, la banca deținută
de albi, la băcănie, unde vânzătorul îi lămurea că s-a terminat cu cumpăratul pe datorie. Pepper își croi drum prin mulțime până-n față. Scenele de genul ăsta atrăgeau mulțimea, avea cu ce să-și omoare timpul, mai ales într-o seară dogoritoare, lâncedă. Unul dintre caralii – albeață ăsta cu moaca lătăreață – îl observă pe Pepper și-l măsură rapid din priviri. Pepper îi întoarse privirea și curcanul își îndreptă atenția asupra pantofilor săi negri, lucioși.
Pepper află ce și cum de la pilangiul care se bălăbănea lângă el. Dacă vrei să știi ce se întâmplă, întreabă-i pe carmoliștii străzii. Ăștia văd totul, iar apoi stropeala le păstrează amintirile proaspete pentru mai târziu.
Alconautul îi spuse că un tip pe nume Arthur – „cu o meclă de profesor” – a fost împușcat în pat. Proprietara a văzut ușa deschisă și a sunat la secție.
— Capul i-a explodat ca un pepene căzut din căruță.
Bețivul scoase o onomatopee sugestivă, fleoșc. Proprietara e o femeie cumsecade, mai adăugă el, întotdeauna îl salută cu căldură, oricât de machit ar fi.
— Păcat, îi spuse Pepper pilangiului.
Era rău de tot și, colac peste pupăză, nu știa nici unde sunt ai dracului bani.
Îi plăcuse Arthur, felul cum își freca vârful degetelor când se gândea cum să-i vină de hac unui seif. După ce echipajul a mers cu o seară în urmă la întrunirea de la magazinul de mobilă, Arthur și cu el s-au dus la o beută.
Șplingarul îi dădea înainte cu ferma lui. De la țară.
— O să-mi cumpăr un cal și câteva găini.
De Ziua Muncii30, i-a spus Arthur, când o se domolească vipia asta, vrea să
se întoarcă la magazinul lui Carney, să discute cu tipul despre cum să-și mobileze casa.
