Arthur zâmbi. Ce bine-i să fii liber, ce bine-i să furi din nou. Chiar dacă își dădea seama din prima că jumătate dintre bijuterii erau făcături. Jumătate erau adevărate, cu pietre de calitate. În închisoare își măsurase perioada de detenție nu în ani, ci în tunurile pe care le ratase. Ah, orașul! Cu lumea lui forfotitoare și cu lucrurile valoroase, dragi ei, păstrate în seifuri și casete de valoare, și cu talentul lui de a le ademeni să-și schimbe stăpânii. Își cumpărase niște teren agricol în Pennsylvania, printr-un avocat alb, și acum această minunăție verde îl aștepta pe el. Arthur lipise pe pereți pozele pe care i le trimisese avocatul în colivie. Colegul de celulă l-a întrebat cu ce dracu’ sunt și el i-a răspuns că-i locul unde a crescut. De fapt, Arthur crescuse într-un apartament din Bronx, dând în fiecare noapte lupte grele cu șobolanii, dar când, în sfârșit, s-a retras în casa lui placată cu șindrilă, a alergat prin iarbă întocmai ca un copil. Cu fiecare lovitură de ciocan părea să
spargă betonul ce acoperea orașul, ca să ajungă la glia vie de dedesubt.
Zbang, zbang, zbang.
Primiră încă două telefoane cu reclamații legate de zgomot. Era asurzitor, reverbera pe pereții casetelor, producând vibrații în însăși osatura clădirii.
Scuza cu liftul defect au născocit-o după ce s-au hotărât să-l poprească pe liftier în birou. Câți clienți ar apela la lift între orele 4:00 și 4:20 a.m.? Poate că nimeni, poate că o droaie. Câți ar coborî pe trepte pentru a fi mânați de Pepper, în maniera lui delicată, în birou, alături de ceilalți ostatici? Până la urmă, apăru unul singur, la 4:17, un oarecare Fernando Gabriel Ruiz, un distribuitor de ceramică artizanală, de naționalitate venezueleană, căruia în veci n-o să-i mai calce piciorul în orașul ăsta după ce a pățit data trecută, bașca treaba asta de-acum, futu-i. Și câți clienți au bătut la ușa de la intrare, dorind să se vadă în camerele lor? Tot unul – Pepper descuie ușa și îl pofti în birou, alături de ceilalți, pe domnul Leonard Gates din orașul Gary, Indiana, actualmente ocupantul camerei 807, cu patul ei denivelat și blestemul tipului care suferise atacul de cord. O să-i așeze într-o stivă, ca pe lemnele de foc, sau o să-i înghesuie în picioare, ca pe sardele, doar la nevoie.
Cum planul le fusese deranjat de numai doi intruși, Miami Joe spuse
„Continuă” când Arthur îl anunță că au trecut cele douăzeci de minute.
Voia să-și forțeze norocul.
Arthur îi dădu înainte cu barosul. Freddie simți că-i vine să facă pipi.
— A trecut timpul, spuse Pepper.
Nu era vorba despre dezgustul lui visceral față de recepție și interacțiunea pe care o presupune aceasta. La Pepper, douăzeci de minute sunt douăzeci de minute. Arthur îi dădea înainte cu barosul.
Pepper se descurca, la o adică, dacă treaba sfârșea nasol. Nu-i cunoștea pe
ceilalți și nu-i păsa de ei. La a patra reclamație în legătură cu zgomotul, le spuse ocupanților camerei 405 că se efectuează lucrări de reparație la ascensor și că, dacă-l mai deranjează o dată, o să urce la ei și o să-i tăbăcească cu cureaua.
Pepper le îngădui să mai golească încă patru casete de valori.
— A trecut timpul, le spuse el, de data asta fără a maimuțări tonul de băiat alb.
Apucaseră să umple două valize.
— Destul, zise Miami Joe.
Arthur își împachetă lada cu scule, iar Miami Joe băgă în ea și cartelele, pentru ca să le dea o bătaie de cap în plus celor ce vor încerca să pună cap la cap cele întâmplate. Era cât pe-aci să lase în urmă valiza goală, dar apoi își aduse aminte că gaborii i-ar putea lua urma.
Pepper tăie cablul care asigura legătura cu secția de poliție, iar Freddie smulse din perete telefonul din birou. Nu neutralizau centrala, așa că gestul ăsta nu le reducea, practic, riscurile, dar era o demonstrație de entuziasm care, spera Freddie, o să-i fie de folos după moarte. Poate că Miami Joe o să-l pomenească la Baby’s Best și o să-l aprecieze. Cu luminile alea melancolice, roșu și purpuriu, rotindu-se deasupra lui. Miami Joe înșiră numele celor din personalul hotelului – al lui Anna-Louise, al recepționerului, al paznicului de noapte și al liftierului – și le rosti adresele. Dacă vreunul dintre ei ar mișca fie și doar un deget în următoarele cinci minute, îi preveni el, vor fi nevoiți să-i lichideze, fiindcă au adresele lor de domiciliu.
Bandiții erau de-acum la vreo doi kilometri când Lancelot St. John se săltă
în capul oaselor și întrebă:
— Acum e bine?
CINCI
Hoții erau în întârziere. Carney se gândi ce-ar fi să stingă lumina și să se ascundă la subsol. Poate că ar încăpea în detestatul bufet produs de Argent, printre păianjeni.
— Dacă vreunul dintre ei încearcă ceva? își întrebă el vărul, referindu-se la prizonieri.
Freddie scutură din cap, ca sâcâit de o muscă.
— Și ce te aștepți să fac când or să apară aici? îl întrebă Carney. Să le arăt ascunzătoarea? Să-i plătesc pentru ea?
Freddie se aplecă să-și lege șireturile.
— Până la urmă, mereu vrei să te bagi, răspunse el. De-aia le-am dat numele tău.
Totuși, echipajul nu urma să se întrunească până săptămâna viitoare, după
ce se mai liniștesc lucrurile. Nu știa ce vrea să însemne asta.
Miami Joe sună la ușă mai mult decât orice persoană decentă.
Sosi însoțit de Arthur. În această seară, costumul mov al lui Miami Joe aproape că avea croiala anilor patruzeci, cu sacoul lung, revere largi și pantalonii mulați pe talie. Era mai mic decât și-l amintea Carney; poveștile lui Freddie îl gonflaseră. Strângerea de mână, cu ghiulurile care-i pătrunseră
în carne ca niște clești, îi aminti de seara când se întâlniseră, iarna trecută, fie și numai în treacăt: la Clermont Lounge. Unul dintre locurile unde văru-său își întâlnea cunoscuții din lumea interlopă, iar aceștia se uitau la Carney de sus când se făceau prezentările. Fumul trabucului înălțându-se unduitor, ca djinnii, sub ochelarii de soare cu lentile din sticlă verde; râsul ascuțit, plin de cruzime al celor două dame pilite, din capătul barului; și Carney, care-i povestea lui văru-său că May a făcut primii pași. Fusese o seară faină.
Conduita lui Arthur, din câte îi povestise Freddie, era aceea a unui învățător. Sub unghii avea praf de cretă. Excepția o constituia gâlma discretă
de la gleznă, unde își ținea pistolul. În copilărie, Carney și taică-său jucau un joc în care el trebuia să ghicească dacă tati are sau nu revolverul sub cracul nădragilor. Multă vreme a crezut că așa încerca taică-său să se apropie de el, oricât de sumbru ar fi părut jocul. Acum era convins că tată-său, de fapt, verifica îndemânarea croitorului său. Pe Orchard era un tip care-i modifica hainele „de lucru“.
Arhitectul jafului de la Hotelul Theresa și înzestratul spărgător de seifuri se așezară pe canapeaua din birou. Pepper apăru ultimul, ca și la întrunirea
din Baby’s Best. Asta o fi tactica lui, își zise Carney. Era zdravăn, cu mădulare lungi, și umbla adus de spate, să-și mascheze dimensiunea reală. Avea în felul lui de-a fi ceva care te făcea să te uiți la el de două ori, însă privirea întunecată te făcea să întorci capul până să-ți dai seama despre ce ar putea fi vorba. N-ar trebui să se afle aici și, totuși, iată-l. Un om de la munte care a apucat pe căi greșite și a rămas la oraș sau o buruiană a cărei sămânță, adusă de vânt, și-a găsit culcușul într-o crăpătură dintr-un trotuar: un corp străin care se adaptase la noul său cămin.
Când văzu că nu are unde să se așeze, Peppers săltă noua sofa Headley din magazin și o propti de peretele din spate al biroului. Se ghemui cu buzele strânse, semn că-i, în egală măsură, atent și nerăbdător. Purta o salopetă de blugi, o cămașă de lucru în carouri întunecată și niște bocanci scâlciați, din piele de cal. Ziceai că un camion de pe șantierul de construcții l-a lăsat pe colț, la St. Nicholas, la sfârșitul zilei de lucru. Se pierdea în marea de bărbați din Harlem, ziceai că fuge de ispita vreunui diavol din Sud, e proaspăt sosit în oraș și încearcă să câștige o bucată de pâine. Nu era atât un travesti, cât o biografie comună.
Si totuși: avea ceva nelalocul lui.
