— Criza Economică, i-a spus Moskowitz, a produs nespus de mult design extravagant, așa că rochia neveste-tii putea să arate ca una de-un milion de parai, chiar dacă și-o croise singură. Sau: ce a dus la explozia de bijuterii fantezie după război? Oamenii voiau să arate că au bani, indiferent dacă-i aveau sau nu. Nu conta că bijuteria-i adevărată sau falsă, conta cum te simți.
Carney îi spuse lui Elizabeth că participă la un curs seral de marketing.
Uneori, de ucenicia lui în latura reprobabilă a afacerii de familie se îngrijea unul dintre nepoții lui Moskowitz, un tânăr cu obrajii bucălați, pe nume Ari.
Carney observa că Moskowitz se uită la ei în timp ce studiază, umăr la umăr, vreo piatră, negrul și evreul, și pe chipul bijutierului se așternea zâmbetul acela straniu, de parcă l-ar fi încântat această întorsătură pe care a luat-o viața lui – instruirea unui gentleman de culoare și a fiului mai mic al soră-sii în dedesubturile ocupației lui ilicite. Ari și Carney se înțelegeau de minune la ore. Când erau prin preajmă și verii lui, băiatul se prefăcea că nu-l cunoaște.
— Cred că asta-i tot ce trebuie să știi, ca pentru tine, spuse Moskowitz la sfârșitul unei întâlniri.
Profesorul scoase o sticlă de Xeres dulce și închinară un pahar.
Ca pentru el. Pe o poziție se situau bandiții care intrau în magazinul de mobilă al lui Carney pe ușa laterală, pe alta Moskowitz, iar Carney își avea și el locul lui.
*
Moskowitz evaluă transportul din această seară și se înțeleseră la preț în privința pietrelor. Exceptând banii, acum urma partea preferată a lui Carney din vizitele la Moskowitz: ceremonia deschiderii seifului Hermann Bros.
Hermann era o impresionantă măgăoaie blindată, un model cu ușa din metal negru susținut de niște piciorușe incredibil de subțiri. Blindajul utilitar ascundea interiorul luxos, sertarele din lemn de nuc cu mâner de alamă, cu compartimente căptușite cu mătase. Discul făcea clic clic clic clic. Carney se simțea aidoma secundului de pe un vas transoceanic – combinația de
numere de pe disc era busola ce indică ruta, mânerul cu cinci spițe era timona care îi pilotează către un încă necartografiat continent de bani.
Pământ la orizont!
L-a întrebat într-un rând de unde provine seiful și bijutierul i-a spus că nu se mai fabrică în ziua de azi. Hermann Bros, activase în San Francisco. Întruna dintre reclamele lor apărea Houdini, cu un aer trist, învins de produsele Hermann. Firma a fost cumpărată de Aitken, care a sistat producția de seifuri și case de bani. Carney nu era un tip invidios de felul lui, dar de fiecare dată când vedea seiful lui Moskowitz îsi dorea din tot sufletul să fie al lui.
— Dacă-ți iei unul nou, asigură-te că are mărimea potrivită, îl sfătui Moskowitz. Trebuie să ai seiful destul de mare, să-ți încapă în el toate secretele. Ba chiar mai mare, să te poți dezvolta.
Bijutierul scoase un teanc de bancnote din seif și numără banii. Apoi așeză
drăgăstos ofrandele lui Carney în sertarele destinate lor în cutia de metal.
Sertarele din lemn de nuc șușoteau atât de elegant când erau trase și împinse, încât simțea că-l ia cu fiori.
— Nevastă-mea-i de părere că ar trebui să vedem filmul ăla cu Sidney Poitier, spuse Moskowitz.
— Are cronici favorabile. În Times. Cică joacă bine.
— Știe că nu merg la film, nu știu de ce-i dă-nainte.
— Ce mai e nou? se interesă Carney.
— Buxbaum a luat șapte ani.
— Ah.
— Avocatul lui nu-i deloc grozav.
— Deci e la mititica.
Cei doi bărbați nu-și exprimară compasiunea și nici nu despicară firu-n patru în legătură cu informațiile pe care le-ar fi putut sifona Buxbaum.
Deocamdată încă nu dăduse jet. Trebuiau să se mulțumească cu atât.
Moskowitz închise seiful și răsuci mânerul.
— Prietenul meu din Franța vine la sfârșitul săptămânii.
— E bine, spuse Carney și se ridică, gata de plecare.
— Arăți bine, îl complimentă Moskowitz. Merge treaba, merge?
— Merge, răspunse Carney, așa că arăt bine.
Când se întoarse pe Broadway, se făcuse deja aproape unu și jumătate noaptea. Trotuarele erau aproape pustii. Curând vor începe să circule furgonetele cu ziare, camioanele cu pâine, să iasă lumea din schimbul de noapte și să plece care încotro. Carney căscă cu poftă, dorvay- ul era pe terminate. Era timpul să se întoarcă acasă. Lângă metrou era un magazin de aparate foto. Încercă să deschidă ușa și chicoti. Magazinul era închis de mult
– nu toată lumea umbla ca huhurezul, asemenea lui. Se mulțumi să-și clătească ochii cu exponatele din vitrină. I-o fi zis Pierce cu ce aparat face pozele de familie? Nu-și amintea și n-avea de gând să-l întrebe pe bulangiul ăla căcănar.
Nu-i plăcu deloc vitrina supraîncărcată. La ce bun, dacă n-o vede nimeni? Și totuși, la câți pietoni trec prin Times Square și la piața tot mai extinsă, la câți amatori de aparate fotografice există în ziua de azi, are o noimă și înghesuiala asta. La fel se întâmplă și în domeniul lui – în zilele noastre este exagerată abundența de produse. Examină cu atenție aparatele. Nikon F
avea o chestie numită „reflex automat”. Dracu’ știe ce-i aia. „Când folosiți comanda Control Previzionare este imposibilă producerea expunerii accidentale.” Nu era expert, își dorea ceva simplu.
Doi bețivani albi se clătinau pe picioare la colțul străzii. O zbughiră pe Broadway după un taxi Checker. De la o vreme, Carney umbla cu o grămadă
de bani la el, cu o servietă plină de pietre prețioase, aur sau bani, echivalentul salariului pe un an de altădată, dar n-avea de gând să renunțe la prudență. Se întoarse la vitrină. Toată lumea vorbea despre Polaroid și filmul developat instantaneu, asta era marea noutate. În vitrina cu produse Polaroid, o familie de albi se delecta la un picnic pe malul unui lac de-un albastru intens. În zilele noastre, albii ieșiți la picnic apăreau în toate reclamele. Cea cu Sistemul de Autostrăzi Interstatale și unde te poartă
acesta. Erau numai zâmbete în posterul din vitrină, cu tăticu’ într-un tricou polo în dungi dându-le indicații odraslelor.
Aparatul cu developare instantanee e numai bun, se hotărî Carney. O să-l ia mâine în timpul programului său de lucru. La ora afacerilor desfășurate de oameni normali.