Moskowitz își aprinse o țigară și se apucă de evaluare. Nu murea de dragul pălăvrăgelii, un alt motiv pentru care Carney nu-i ducea dorul lui Buxbaum.
Lui Carney nu-i plăceau infractorii care se laudă cu deșteptăciunea lor, savurează prostia țuțărilor, cei care sunt paranoici nu din cauza prudenței lor exagerate, ci din cauza excesivei importanțe pe care și-o atribuie. „Vorba lungă, sărăcia omului”, îi tot spunea taică-său. Buxbaum îl furase ca-n codru; profitase de ignoranța lui. Carney știa că, atunci când Buxbaum îi povestea cum l-a țepuit pe cutare sau cutare complice, figura și el în asemenea povești spuse altor indivizi dubioși.
Și încă ceva: erau prea multe personaje dubioase pe la Aur & Bijuterii La 53 Zonă rău-famată, situată pe o peninsulă din sudul Bronxului.
Cel Mai Bun Preț, niște albi nerași, cu sticluțe plate prin buzunare, duhnind a gin, care trăgeau fermoarul de cum intra Carney. Un magazin – mai ales unul de bijuterii – e făcut să privești. Tipii care își dau silința să nu se uite la nimic bat la ochi. Evitau să te privească în ochi, se tot uitau pe stradă, să vadă dacă
nu cumva sunt pe cale să comită o greșeală. Se dădeau în spectacol, ce Dumnezeu! Erau prea multi luzări, prea se învârteau pe-acolo multi gogomani slobozi la gură.
Totuși, Carney se legase la cap cu Buxbaum și omul era conștient de treaba asta. Cartierul bijuteriilor din zona Canal Street se micșora pe zi ce trece –
unii negustori dădeau faliment, alții se alăturau găștii de pe 47th Street – așa că, atunci când magazinul lui Buxbaum a fost călcat de pisari, lui Carney i s-a părut că asta face parte dintr-un proces firesc: așa funcționează orașul.
Bijutierul a sfârșit la pârnaie, iar el a rămas și futut, și cu banii luați. Carney și-a găsit omul prin avocatul lui Buxbaum. Acesta pomenise de mai multe ori un nume: Moskowitz.
Pe Carney l-au uimit două lucruri: cât de rău îl fraierise Buxbaum și refuzul lui Moskowitz de-a face același lucru. Poate că o pradă atât de ușoară era sub demnitatea negustorului de pe 47th Street. Când Carney a apărut prima oară cu niște pietre prețioase, girat de Buxbaum, iar jaluzelele au fost coborâte, bijutierul l-a întrebat cât i-ar fi oferit Buxbaum. Carney a rostit o cifră.
— Nu-i așa că habar n-ai cât valorează astea? l-a întrebat Moskowitz.
Tonul albului l-a șucărit pe Carney până să învețe că omul dădea dovadă de corectitudine, nu de condescendență.
— Buxbaum a vrut să te facă să depinzi de el, spuse Moskowitz. Dacă tot bați atâta drum cu marfa aia, o să fiu cinstit cu tine.
Da, Buxbaum îl jefuise crunt, dar noul contact și procentele mai mari i-au îndulcit amarul. Și-a recuperat pierderile în scurt timp.
Într-o noapte, Moskowitz l-a întrebat cum stă cu banii gheață.
— Uite, i-a spus el, dai cu piciorul la o grămadă de bani.
Cu Buxbaum, Carney era un simplu mesager și era plătit ca atare. Mijlocise legătura cu bandiții străzii, își riscase afacerea legală, transportase marfa și banii de la unii la alții – pentru o nimica toată de cinci procente.
— Te duci la Buxbaum, i-a spus Moskowitz, iar el se răsucește și pasează
marfa dealerilor cu care lucrează – tipul cu aurul, tipul cu pietrele prețioase.
Uneori eu sunt acela.
De-ar putea Carney să mențină volumul mărfurilor și de-ar putea să-și plătească în avans „asociații” – termenul folosit de bijutier pentru a desemna scursorile Harlemului – ar trebui să ia, pe merit, partea lui Buxbaum.
— Ai banii ăștia?
— Da.
— Mi-am închipuit eu. Păi hai să procedăm așa.
Au bătut palma.
— Iar khazeray54-ul pe care știi că ți-l dau îndărăt să nu-l mai aduci. E
pierdere de timp pentru amândoi.
Buxbaum accepta totul, până și nimicurile. Moskowitz nu-și bătea capul cu ele.
— Nici nu mă ating de chestia aia, domnule, răspundea el cu disprețul pe care obiectul cu pricina îl merita.
— O să te plătesc să mă înveți, propuse Carney. Să-mi formez ochiul.
— Să te învăț? se miră Moskowitz.
— Am absolvit administrarea afacerilor la Queens College, îl lămuri Carney.
Bijutierul zâmbi uluit sau flatat. Bătură palma încă o dată.
Îmbunătățirea lanțului de aprovizionare îi diminuă fondul pentru apartamentul familiei Carney, dar nu pentru mult timp. Nu mai era un simplu comisionar al pungașilor de la periferie, ci un misit în adevăratul înțeles al cuvântului. Cum de răbdase atâta amar de vreme vechiul aranjament? Ca să te ridici în lumea asta, trebuie să-ți dai seama și cât rahat ai înghițit la viața ta. A primit un pont despre un tip din Hunt’s Point care i-ar accepta firifanțurile, inelele de club și bijuteriile fantezie, și despre un altul care făcea negoț cu monede rare. Curând avea puncte de desfacere pentru toată marfa la care Moskowitz strâmba din nas.
Bijutierul scotea bani frumoși în ciuda profitului mai mare al lui Carney.
Cea mai mare parte a activității ilicite a lui Moskowitz se finaliza peste ocean. De două ori pe lună venea un tip din Franța și îl scăpa de-o grijă. De-acolo, Dumnezeu știe unde ajungea marfa. Cu toate relațiile sale internaționale, Moskowitz nu dădea rasol nici când era vorba de chestiuni mărunte, cum ar fi lecțiile lui Carney. Acesta și-a închis magazinul vreme de șase luni, a făcut naveta spre centru cu trenul 1 și a suportat fumul țigărilor răsucite de Moskowitz. Bijutierul l-a instruit în legătură cu culoarea, claritatea și tăietura pietrelor. I-a explicat cum se încrustează în metal o piatră cu fațete, de ce se face din aur de multe carate rama ceasului de mână.
Fără să-și dea seama, Carney învățase foarte multe lucruri în ultimele optsprezece luni; Moskowitz făcuse ordine în jargonul confuz și noțiunile vagi din capul lui Carney, legându-le de obiecte concrete. Își dădea seama ce-i prețios și ce-i fals, ce-i valoros și ce nu face nici cât o ceapă degerată; 54 Rahat, fleacuri, nimicuri, în idiș în original.
Moskowitz l-a încurajat să se încreadă în instinct.
— Ai nas, i-a spus el. Oricine poate instrui ochiul. Dar cum rămâne cu nasul? Ai nevoie de nas – fără alte comentarii.
Cea mai mare parte a cunoștințelor transmise erau mai puțin subtile: cum să deosebești rubinul birmanez de cel thailandez, un lapislazuli de bună
calitate de cel ieftin, vopsit, pe care îl găseai oriunde în zilele noastre. Mai era apoi și delicata știință a culturii și a modei, cea care decide cum vin la modă și cum se demodează lucrurile, nenumăratele moduri în care își pune istoria amprenta asupra lor.
