— Acum poți să-i spui maică-mii că m-ai văzut.
Bătu cuba cu Linus și cei doi se îndepărtară agale.
Chelnerița se holbase la ei. Îl văzu pe Carney uitându-se la ea, se încruntă și continuă, plictisită, să reumple un dozator de șervețele.
Verii se îndepărtaseră unul de altul. Mamele lor erau surori, așa că aveau ceva material genetic comun, dar, peste ani, o apucaseră pe căi diferite. La fel ca și clădirile de peste drum – lumea și anii le-au tras în direcții diferite față de planul original. Orașul înhăța totul cu ghearele lui, trimițându-l pe care unde. Poate că aveai de spus un cuvânt în legătură cu direcția pe care o apucai sau poate că nu.
Era aproape ora patru. Era la a treia lui vizită la Big Apple. Devenise, oare, un client de-al casei? Aici nu era Chock Full o’ Nuts, iar chelnerița nu era nicidecum Sandra. Personalul e cel care hotărăște când devii de-al casei, nu tu. Poate că într-o bună zi o să se poarte și ea mai prietenos. Sau, cel puțin, o să-l recunoască. Aici n-avea cum să se întâlnească, din întâmplare, cu Pierce.
Trecuseră trei săptămâni de când primise plicul de la Clubul Dumas.
Prinsese notificarea lor cu un ac cu gămălie sub fereastra ușii ce dădea spre magazin, lângă foile galbene cu clienții delincvenți și cu ratele care dăduseră
chix. Pe hârtie erau trecuți banii datorați lui, datoriile ce trebuiau onorate.
Cumpărători, vânzători – există bani neachitați, blocaje în ordinea lucrurilor, dar, după ce-i recuperezi, revii la afacerile normale. Alteori, îți capeți banii și termini cu ei.
La ora patru fără un minut, Wilfred Duke ieși dintr-una din clădirile cu fațada de gresie de la nr. 228. Bancherul își îndreptă cravata, își pipăi buzunarele pantalonilor gri, cu dungi, să-și verifice portofelul. Sunt unii care, când ies de undeva unde n-ar trebui să se afle, se uită de jur împrejur,
să se asigure că nu-i vede vreun cunoscut. Pleacă pe furiș. Nu și Duke.
Aruncă o privire scurtă ceasului de mână și o luă spre sud, în direcția biroului său.
Carney angajase un tip să-l fileze pe bancher și informația acestuia se dovedea corectă: în zilele de marți și miercuri la ora trei după-amiaza, niciodată mai mult de un ceas. I-a plătit cecul. Carney se mișca repede pe jos.
O coti pe Amsterdam, ca să nu-l depășească pe bancher în drumul lui spre centru. În plus, apăruse un nou magazin de mobilă pe 130th Street. Nu strică
niciodată să-ți evaluezi concurența.
Nu, nu era câtuși de puțin o pierdere de timp.
TREI
Ultima oară când fusese în Times Square, sirena antiaeriană s-a pornit să
șuiere și ai fi zis că cetățenii cumsecade ai Manhattanului sunt ca gândacii după ce Dumnezeu a aprins lumina la bucătărie. S-au bulucit degrabă în holurile blocurilor și teatrelor, s-au ghemuit la gurile de metrou, s-au înghesuit umăr la umăr sub câte un portal. Încă un exercițiu plicticos care le răpea zece minute prețioase din pauza de prânz. Ultimii civili de pe străzi au fost taximetriștii, camionagiii și automobiliștii, care s-au alăturat celorlalți după ce și-au parcat vehiculele. Lui Carney i se părea stranie chestia asta cu drumurile care trebuie păstrate libere în vederea evacuării. Dacă sovieticii dau cu bomba, mai contează cum e traficul pe Broadway?
Și mai era și un curcan care stătea în intersecția pustie, dirijând nimicul din jur.
Repetiția în vederea Judecății de Apoi. La auzul sirenei, Carney s-a repezit într-un restaurant Horn & Hardart49 și s-a postat lângă fereastră, alături de restul refugiaților. Într-un adăpost, în subsolul unui zgârie-nori te puteai amăgi, măcar, că ai șanse să scapi viu. Ce protecție îți putea oferi geamul unei ferestre în fața bombei atomice? Și-a imaginat ferestrele blocurilor-turn sfârtecând aerul cu cioburile lor ascuțite. Fantele automatului erau apartamente minuscule ce găzduiau sendvișuri și supe și, în mintea lui, au explodat și geamurile lor, împrăștiindu-se pe linoleumul tocit. Toată lumea se zgâia la stradă. Asta făcea în timpul raidurilor aeriene: se holba prostește la stradă. Ca și cum de data asta s-ar putea întâmpla cu adevărat. Carney se înghesuia laolaltă cu albi necunoscuți: în lift, în metrou și de Ziua Judecății de Apoi. Bătrâna doamnă albă de lângă el, care ținea în brațe un caniș, spuse cu obidă:
— Sper că de data asta or s-o lanseze – la care cățelul a scos limba.
Sirena s-a oprit și uriașul mecanism al orașului a pufăit și s-a cutremurat când s-a pus iarăși în mișcare. Carney s-a dus la întâlnirea lui cu Harvey Moskowitz, iar la întoarcere, în drum spre casă l-a zărit în metroul spre periferie pe Ernest Borgnine50 mâncând doi hotdogi.
49 Lanț de restaurante lansat la începutul secolului XX în Philadelphia și New York, cu mâncarea și băutura distribuită prin automate.
50 Actor american (1917-2012), laureat al Premiului Oscar pentru cel mai bun rol masculin (1956).
Astă-seară avea o nouă întâlnire cu Moskowitz, dar Times Square în miez de noapte era o cu totul altă creatură, un bazar incandescent, năucitor.
Becurile albe pulsau intermitent, valuri-valuri de-a lungul marchizelor temerare, tuburile de neon subțiri țopăiau și zburdau – luând forma unui pahar de martini roz sau a unui cal în galop – în zgomotul asurzitor al claxoanelor, al fluierelor și al orchestrelor cu alămuri din sălile de dans. Era ultima seară când, peste drum, mai rula O stafidă în soare51 (îi promisese lui Elizabeth că are s-o scoată la cinema, dar încă nu reușise), alături de Tunurile din Navarrone52 (pe care, în alte vremuri, Ray și Freddie l-ar fi văzut la premieră, dar asta ținea de-acum de domeniul trecutului), iar spectatorii ieșeau pe trotuarul proaspăt spălat. Unii se scurgeau spre peroanele de la metrou, iar alții abia își începeau distracția nocturnă, tulind-o spre cârciumile de pe străzile lăturalnice și cluburile fără firmă, unde bați la ușă de două ori ca să ți se deschidă. Mai sus, pe 44th Street, marea reclamă
defectă la ceasurile Timex funcționa din nou, brațul mecanic cu ceasul ultramodern la încheietură se îndoia sus-jos: Ceasul-Acțiune pentru Oameni Activi. Bulevardul Luminat A Giorno era, bineînțeles, plin de Oameni Activi, experți în ale teatrului, și de cartofori, trosnitori și pilangii – și pungași, liote de pungași chitiți să dea următoarea mare lovitură.
E miezul nopții, deci scoală-te voios. Avea puse deoparte câteva ore pentru mânării de când dăduse din nou în dorvay, după toți acești ani. Prima oară a auzit acest cuvânt la cursul de evidență contabilă ținut într-o sală îmbâcsită
din subsolul facultății de economie. Carney a dedus că profesorilor care se bucurau de o înaltă considerație nu li se dădea sala asta de curs, dar Profesorul Simonov se obișnuise cu umilințele de-acest gen din anii petrecuți anterior într-o țară est-europeană nicicând numită. Uneori le mai povestea câte o anecdotă despre acele vremuri: supraveghere, umor negru în timpul cozilor la pâine, soția țintuită la pat. Poliția secretă se numea
„Munț“ sau „Minț“, Carney nu reținuse exact. Ori de câte ori radiatorul zăngănea semnalând întreruperea căldurii, Simonov se oprea din predare până când țevile se înduplecau în fața privirii sale criminale. Umbla vorba că
întotdeauna dă doar nota maximă, parcă pentru a livra o constantă în ordinea schimbătoare a lumii.
Într-o zi de octombrie, în timp ce le băga în cap cât de importantă e atenția 51 În original A Raisin in the Sun, film american cu Sidney Poitier și Ruby Dee în rolurile principale (1961), ecranizarea piesei omonime de Lorraine Hansberry (1959).
52 Celebru film de război (1961), ecranizarea romanului omonim de Alistair MacLean (1957), cu o distribuție din care au făcut parte, printre alții, Gregory Peck, David Niven, Anthony Quinn, Irene Papas și Richard Harris.
acordată calculelor, Simonov le-a recomandat să-și aleagă un anumit moment al zilei pe care să-l dedice contabilității și să se țină de el. „Nu contează când o faci, dar fă-ți-o.“ Taică-său, negustor de textile în fosta lui țară (România? Ungaria?), prefera dorvay, acea veghe în toiul nopții, ca moment propice socotelilor.
— De-acum am uitat, dar până la apariția becului electric se dormea, de regulă, în două reprize, le-a spus Simonov. Prima începea imediat după
asfințit, la sfârșitul zilei de muncă – dacă nu existau becuri, ce rost avea să
stai treaz? Apoi, ne trezeam spre miezul nopții, vreme de câteva ore, înainte de a doua fază a somnului, care ținea până dimineața. Acesta era ritmul natural al organismului nostru până când Thomas Edison ne-a permis să ne facem fiecare orarul propriu.
Britanicii numeau acest interval veghea, le-a explicat Profesorul Simonov, iar în Franța i se spune dorvay. Îți rezolvai socotelile, oricare ar fi fost acestea – citeai, te rugai, făceai dragoste, te ocupai de problemele presante sau recuperai cu întârziere momentele de odihnă. Era o pauză de la lumea normală și solicitările ei, un spațiu gol în intimitatea fiecăruia, scobit din ceasuri pierdute.
Profesorul Simonov și-a continuat prelegerea, cu modul lui unic de a pronunța creanțe. Carney voia să afle mai multe despre activitățile nocturne.
