Freddie nu mai trecuse pe la el de când cu renovarea care indusese și adăugarea unei uși prin care să se intre din stradă direct în biroul lui Carney. Asta îi permitea să iasă pe Morningside, între 125th Street și 126th Street evitând salonul cu exponatele. Și permitea și intrarea unora și altora după ora șase seara, când îi trimitea pe Rusty și Marie acasă.
— Ei cred că-s un sef cumsecade fiindcă nu-i las să lucreze peste program, spuse Carney.
Verii pufniră din nou în râs, ca la auzul vreunei glume de altădată, ca atunci când, la tâmpenia vreunui tontălău, citau replica lui James Cagney – „Sunt în al nouălea cer!“ – din Mânie albă47.
Nu era sigur dacă să-i spună sau nu, dar până la urmă îi povesti că Chink Montague a rupt-o cu Lou Parks, gazda lui de când lumea, iar acum îl băgase pe Carney în afacere. Pentru un procent.
— Așa că acum Chink își încasează plicul săptămânal, bașca și comisionul de intermediar, se plânse Carney. E mai rău ca fiscul.
Se întorcea roata. Pe vremuri, Freddie era cel care punea la cale câte o chestie.
— Bravo, zise Freddie. De-ar ști cioroiul cum stă treaba…
În ultimii doi ani rareori mai aduceau în discuție lovitura de la Theresa.
Freddie își vedea pe mai departe de găinăriile lui, dar de-acum era vorba de bijuterii, brățări și coliere, fără electronice. Nu-l mai băgase pe Carney în nici o altă mânărie și, din câte știa Carney, nu mai lucra în echipă. Până iarna trecută Freddie plasase droguri pentru Chet Blakely pe Amsterdam Avenue, 47 White Heat (1949), cu James Cagney în rolul principal (Arthur „Cody“ Jarrett), este considerat unul dintre cele mai mari filme noir, cu gangsteri, din istoria cinematografiei americane.
de la 130th Street în sus, unde se aflau două clădiri rezidențiale de epocă și circulau multi puști de colegiu. Chet Blakely a fost săltat în prima zi de Anul Nou în fața Clubului Veteranilor și asta i-a pus capăt traiului pe vătrai.
Carney nu știa ce mai coace văru-său de atunci încoace. Întâlnirea asta avea loc abia după ce-i lăsase cinci-șase mesaje la Nightbirds, după ce încercase să-l găsească prin toate mijloacele.
— Ai grijă de tine? îl întrebă Carney.
— Eu ar trebui să-ți pun întrebarea asta, că doar tu ești ăla de lucrează cu Chink.
Freddie se prinse care-i rostul întâlnirii lor. Își țuguie buzele.
— A vorbit maică-mea cu tine.
Carney recunoscu că de-asta l-a invitat aici. Mătușa Millie nu-l mai văzuse la fată de trei luni. De regulă, trecea pe la ea la intervale mai scurte, fie și numai ca să mănânce ceva.
Ușa de la intrarea unei clădiri de peste drum se deschise. Două puștoaice în fuste cu dungi viu colorate coborâră în fugă treptele scării în formă de L și o luară spre periferie.
— La ce te uiți? îl întrebă Freddie.
Carney scutură din cap: la nimic.
— I-am spus mătușii Millie că nu te-am văzut de ceva timp.
Freddie s-o fi întrebat în sinea lui de ce se întâlnesc la Big Apple în locul uneia dintre bombele lor obișnuite, dar nu-și exprimă nedumerirea.
— Pe unde mai dormi în ultima vreme?
— Împart o cameră cu amicul meu Linus. Pe Madison.
— Cine mai e și ăsta?
— Păi e gagiul pe care l-am cunoscut în Village.
Freddie îi povesti totul ca pe-o glumă. S-a întâmplat acasă la o gagicuță
albă, bogătană, de la NYU, după un recital pe care-l dăduse la o cafenea de pe MacDougal Street.
— La Magic Bean sau La Hairy Toledo, naiba știe.
Freddie era singurul negru din toată gașca și, după oarece conversație („Cum e să crești ca persoană de culoare?” „Tăticul meu a lucrat la cazul băieților din Scottsboro48”), i-a picat fisa că e acolo ca să se dea în spectacol, să redea farmecul autentic al mahalalei. Ce era o seară în New York City fără
48 Celebru proces penal desfășurat în anul 1931 în Scottsboro, statul Alabama, unde treisprezece tineri negri, cu vârste cuprinse între treisprezece și douăzeci de ani, au fost condamnați la moarte și / sau închisoare pe viață, acuzați că ar fi violat două femei albe.
Este un caz flagrant de eroare judiciară. În anul 2013, un tribunal din Alabama a reabilitat postum victimele acestei erori.
o ieșire la teatru?
— La fel de bine puteam să-mi scot mătărânga, spuse Freddie, însă cuiul fumat îl haise.
În luna aceea prin Village circulase o iarbă ca lumea. I-a întrebat dacă au auzit de alba-neagra cu cărți de joc. Tipa albă a pus la mijloc un cufăr, a scos un pachet de cărți și a aprins câteva lumânări votive. Toate pițipoancele albe au lumânări din astea mititele. De fapt, Freddie nu se pricepea la alba-neagra – „Doar mă știi, mă amețesc de cap cărțile astea care zboară
grămadă” – dar se distra pe cinste. Le băgă niște chilabaleală, texte auzite de-a lungul anilor pe 125th Street, și se căzni să nu izbucnească în râs văzându-le uimirea așternută pe fețe.
Apoi intră în joc și Linus. Alba-neagra are nevoie de un șustangiu care să-i ațâțe pe husăni și, din senin, băiatul ăsta alb, păros începu să arunce cu bancnote de un dolar pe cufăr. El știa ce se întâmplă – care-i rolul lui Freddie și al celorlalți – și compensa lipsa de tehnică a lui Freddie. Era treabă grea să
tragă de fiecare dată cartea necâștigătoare, dar Linus dădea tot ce avea mai bun. Pe stradă, după ce se lămuriseră că nu se lasă cu frichifrichi, cu sau fără
spectacol, Linus scoase un joint și se tăvăli de râs împreună cu Freddie, plimbându-se până la răsăritul soarelui. Freddie chiar îi înapoie banii, până
acolo ajunsese cu bonomia.
Linus tocmai ieșise după o perioadă petrecută la sanatoriu pentru