„tendințe pe invers”, cum le numea Freddie. Ai lui Linus erau înstăriți și răbdători și li se părea că, după tratamentul cu șocuri electrice, făcuse ceva progrese, dar, de fapt, doar se prefăcea. E mai ușor să te porți normal când încasezi cecurile.
— Șocurile alea electrice? Te leagă fedeleș și pe urmă ți-o trag de te căci pe tine.
— Albii, zise Carney dând din umeri.
— Albii care torturează albi… poftim, vorbește despre șansele egale.
Linus ăsta s-ar zice că-i un diliu, dar totul aducea cu un scenariu tipic la Freddie: dus de-acasă, dar pașnic. Carney îl readuse la subiectul inițial.
— Mătușa Millie spune că-n ultima vreme arzi gazul împreună cu Biz Dixon, zise el.
Mama lui Biz Dixon, Alice, făcea parte din aceeași congregație ca și mătușa Millie. Cele două femei avuseseră grijă fiecare de copilul celeilalte când erau țânci și aveau și acum, când țâncii ajunseseră niște pungași. În prezent, generația lor folosea, pentru Biz, eufemismul: își petrece timpul cu un
„element negativ”. Un alt eufemism ar fi fost acela că Biz ar fi făinar. Fusese deja de două ori la pârnaie pentru trafic de droguri și, de fiecare dată când se libera, revenea pe străzi cu un entuziasm reînnoit, urmărind să-și
sporească notorietatea penală tot așa cum muzicienii urmăresc să ajungă
odată și odată la Carnegie Hall: prin exercițiu, exercițiu și iarăși exercițiu.
Din poveștile auzite de la Freddie de-a lungul anilor, Carney știa că lui Biz îi place să-și păstreze locurile din marginea de jos a Harlemului, lângă metrou, unde clienților albi le e mai ușor să obțină droguri. În cinci minute se și întorc pe peron, să aștepte garnitura care-i duce în centru. Cinci minute care li se par cinci ore dacă-s vărzuiți.
Biz le vindea marfă și celor din cartier, desigur. Tipilor care au crescut cu el, oricui avea nevoie de-o doză. Erau destui pungașii care, după ce treceau pe la magazinul de mobilă, cu banii încasați de la Carney se duceau glonț la Biz.
Carney încerca să-și dea seama dacă înfățișarea de-acum a lui Freddie se datorează traiului prea bun sau prea rău.
— Biz e disponibil, spuse Freddie. Întotdeauna-i disponibil. Și ce dacă?
— E neatent, spuse Carney, și e o chestiune de timp până or să-l salte gaborii din nou. Își vinde marfa pe terenuri de joacă.
Ultima parte aducea a gargară de cetățean onest, dar nu se putu stăpâni să
n-o spună.
— Citești prea multe ziare, zise Freddie. Încearcă să câștige și el niște parale? Nu caută să ascundă nimic. Să se tragă la costum ca tine. La costum cu cravată, zi de zi, cu o soție și țânci drăgălași, încercând să ascundă
rahatul. Încearcă și el o șmecherie, exact ca tine.
— Lucrezi pentru el?
— Poftim?
— Lucrezi pentru el?
— Cum poți să mă-ntrebi una ca asta?
— Zi!
— Mai halim și noi câte ceva la restaurantul chinezesc, mai ardem gazul împreună. Ieșim la o beută – și ce dacă? Știi că dintotdeauna ne-am avut ca frații.
Freddie întoarse capul spre stradă și, când se uită din nou la Carney, îi zări dezgustul întipărit pe chip.
— Da, sigur, îi plasez marfa, spuse Freddie. Pe terenuri de joacă, în biserici, peste tot. Cum văd o bebelușă, cum îi vâr marfa-n păsărică. Le-o injectez călugărițelor date dracu’. Își ridică poalele-n cap și urlă că-l vor pe Isus.
În dosul tejghelei, chelnerița tuși eliminând o flegmă din străfundul plămânilor, iar bucătarul exclamă „Valeu!“.
— Să mă-ntrebi una ca asta, bombăni Freddie.
Carney îi scrută chipul. Poate că ăsta-i tonul folosit de Freddie când minte sau poate că nu. Nu era sigur. Dacă exersezi, poți să-ți maschezi tonul sau
chipul cu care minți.
— Tu mă pui în situația de-a te întreba, ripostă Carney.
— Să mă-ntrebi una ca asta, repetă Freddie. Al dracu’ tupeu. Tu ar trebui să
fii cel cu ochii-n patru. Am și eu mica mea învârteală, dar nu mă vezi pe 125th Street cu ditamai firma, „Îs aici, neamule, la dispoziția ta“.
O arătare răsărită ca din pământ se porni să dea cu palmele și pumnii în geamul de lângă ei – un tip deșirat, cu lațe blonde, slinoase, în vestă de blugi și ginși. Bătea darabana cu degetele și zâmbea cu gura până la urechi. Avea dinții albi, perfecți.
Freddie îi făcu semn să-l aștepte afară.
— E Linus. Tre’ să mă car.
— Ăsta-i Linus? Dă-i un bongos și zici că-i un beatnic din revista Life.
— Păi așa și arată, zise Freddie. Toată lumea tre’ să arate cumva.
Scaunul scârțâi pe linoleum când dădu să se ridice. Se opri în ușă și adăugă:
