Lua cuvântul la cursuri, dar nu la orele lui Simonov – bătrânul îi insufla prea mult respect. Un drum la bibliotecă a rămas fără rezultat, până când un alt bibliotecar l-a auzit pe Carney bătându-i la cap pe cei de la biroul de referințe și i-a explicat că cuvântul francez se scrie astfel: dorveille, de la dormir, a dormi, și veiller, a fi treaz. Profesorul Simonov le spusese adevărul; organismul avea un alt ceas pe vremuri. Apărea în relatările cărturarilor medievali; se referau la el Dickens, Homer și Cervantes. Carney nu-i citise pe Homer și Cervantes, dar își amintea cu drag de Marile speranțe (cu începuturile umile ale protagonistului) și Povestea de Crăciun (cu stafiile îndurerate). În jurnalul său, Benjamin Franklin se arăta entuziasmat de dorvay, folosindu-și momentele de veghe ca să se plimbe prin casă în pielea goală și să-și schițeze invențiile.
Lăsându-i la o parte pe gentlemenii savanți, Carney recunoștea orele nelegiuirilor – dorvay e raiul pungașilor, când lumea onestă doarme, iar ticăloșii se apucă de treabă. Arena furturilor și a tunurilor, a spargerilor și a jafurilor, momentul când escrocul își pregătește nada, iar delapidatorul măsluiește cifrele. Momente intermediare între noapte și zi, odihnă și datorie, ticăloșie și integritate. Când pui mâna pe o rangă, știi că tot rahatul se consumă în acel moment intermediar.
În anii de studiu, Carney era un tânăr fără familie, fără nici o povară în
afară de propria ambiție. Și-a propus atunci să țină seamă de chemarea primitivă a sângelui său și s-a adaptat rapid la dormitul în două reprize. La arta pierdută a dorvay-uliii. L-a acceptat și a acceptat-o. Orele târzii erau dedicate temelor scrise și perfecționării aleatorii. Fleorțotinele și ciumecii se păruiau pe străzi, peștele de la etaj își dăscălea prospătura, iar Carney întocmea planuri de afaceri, reclame pentru produse neverosimile, subliniind furios pasaje din Conceptele economice ale lui Richmond. Fără
petreceri date pentru strângerea chiriei, fără iubite care să-l țină treaz până
târziu – doar el, singur, forțându-și viitorul. Și-a promovat asiduu cauza vreme de nouă luni: a obținut nota maximă la toate materiile. Se scula în fiecare dimineață odihnit și plin de energie; asta până când schimbul de dimineață de la Blumstein’s nu i-a mai permis acele escapade nocturne, iar dorvay a rămas doar amintirea zilelor de altădată, înainte de-a o avea pe Elizabeth, de-a avea magazinul și copiii.
Apoi, acum trei săptămâni, a adormit buștean când a ajuns acasă de la lucru și n-a mișcat până la ora unu noaptea. S-a trezit vioi, pus pe fredonat.
Antena îi prindea transmisiuni ciudate, ce interferau deasupra acoperișurilor. Elizabeth s-a trezit și l-a întrebat dacă a pățit ceva. Da și nu.
S-a dus în camera de zi și la fel a procedat și noaptea următoare, când iarăși s-a trezit și s-a tot învârtit prin casă până când și-a dat seama că a revenit la dorvay. Bancherul, ofensa. Și-a transformat camera de lângă antreu într-un al doilea birou, pentru o a doua slujbă, destinată răzbunării. Îi ținea companie doar trenul aerian care huruia legând centrul de periferie. Exista un scop pentru care fusese convocat la orele de altădată. Dacă odinioară
studiase secolele de principii financiare, acum Carney își revedea însemnările ce-l vizau pe Wilfred Duke și țesea planuri de răzbunare.
*
Magazinul lui Harvey Moskowitz era în marginea Cartierului Diamantelor, pe 47th Street, între Fifth și Sixth Avenue, la etaj. O zonă pustie la această oră
din noapte, dar în biroul bijutierului lumina era aprinsă. Dacă te plimbi pe o stradă de la periferie, trebuie să fii cu ochii-n patru, să nu sară pe tine un drogat și să-ți facă țeasta zob, dar epidemia asta încă nu se extinsese și în centru. Ceea ce nu înseamnă că nu există ticăloși și în această zonă. Ca dovadă: Carney sună la ușă. De mult trebuia să facă vizita asta, își neglijase afacerile de când se apucase de chestia cu Duke. De vânzări se ocupa Rusty, dar erau și probleme pe care le putea gestiona doar Carney.
Unul dintre nepoții lui Moskowitz coborî să-i deschidă și, ajunși la etaj, dispăru în camera din spate. Majoritatea întreprinzătorilor din Cartierul
Diamantelor trecuseră la stilul modern al oțelului și al sticlei lucioase, dar Moskowitz rămăsese fidel tradiției, cu lambriuri întunecate și lustre verzi, sferice. La el pășeai pe-o dușumea de scânduri vechi, ce scârțâiau, nu pe mochete albe. Când era deschis, magazinul se scălda în lumină, șirurile de bijuterii străluceau pe culcușul lor de catifea, iluminate strategic, însuflețit de o hărmălaie ca de stadion, căci nepoții lui Moskowitz se bălăcăreau și se înjurau întruna, fără să le pese de clienți. Caterinca asta era un mijloc de atragere a clientelei, fiindcă, dacă Moskowitz îți surprindea privirea și schițai un zâmbet obosit apropo de giumbușlucurile rudelor sale, deveneai unul de-al casei, erai acceptat în familie.
Magazinul era un circ peste zi, dar noaptea devenea un loc serios, calm, unde se desfășura adevărata activitate. Timpul, regulile lumii cinstite, ora indicată de ceas – toate astea erau acum întoarse cu susul în jos.
Temperamentul și spiritul acestor ceasuri, marfa cu care le umpleai contau mai mult decât ora indicată de cadran.
Biroul lui Moskowitz dădea spre stradă, avea pereții din geamuri jivrate, ce permiteau razelor de soare să pătrundă în magazin. Date fiind volumul uriaș
de afaceri ilicite ce se desfășurau pe masa lui de lucru și prezența unei agenții de voiaj la etajul unu de peste drum, Moskowitz trebuia să ridice și să coboare jaluzelele de mai multe ori pe zi. Ori de câte ori intra Carney, Moskowitz se ridica să efectueze, ca un robot, acest ritual, chiar și noaptea târziu, când toate clădirile de peste drum erau niște vase moarte, scufundate.
— Vreau să-ți aud părerea, spuse Moskowitz arătând spre articolul de pe biroul lui înfășurat într-o batistă albă cu monogramă.
Lecțiile lor se terminaseră, însă, din când în când, bijutierul îl mai tachina și-l mai punea la încercare pe Carney. Carney apucă lupa și despachetă
brățara. Era o piesă frumoasă. Rubinele sânge de porumbel alternau cu diamantele încrustate în platină. Numără cincisprezece verigi ovale. O fi datând din anii ’40? Era ușoară, dar nu foarte delicată – ar arăta grozav pe încheietura unei fetișcane mondene, dar și a unei femei care abia își câștigă
existența și nu va atinge în veci așa ceva.
Era o piesă de calitate, o condamnare tacită a mărfurilor pestrițe aduse de Carney. Acceptă această provocare nu ca pe-o lipsă de respect, ci ca pe o șansă de-a putea aprecia măiestria piesei.
— Lucrătură americană, estimă el. Raymond Yard? Așa s-ar zice, după
aspect.
Moskowitz era fânul acestuia și-i arătase lui Carney un articol de revistă
despre piesele lui Yard executate pentru Rockefeller și Woolworth.
— Nu te pripi, îl tempera adesea Moskowitz. A luat un milion de ani
confecționarea lui, așa că nu te grăbi.
Carney miji ochii și își dădu cu părerea.
— Cam pe-acolo. Ești pe-aproape, spuse bijutierul. Merge la prețul de piață
al platinei, poate mai mult chiar.
Moskowitz era un bărbat suplu, care se apropia de șaizeci de ani și avea o față de vulpoi. Încărunțise, dar mustața subțire îi era de un negru lucios, demodată, dar vopsită și îngrijită cu religiozitate. Era un tip ciudat, simpatic și rezervat în același timp, într-o manieră ce-ți dădea de înțeles că-i prietenos fiindcă așa vrea el.
Bijutierul avea pe un fișet un borcan cu ouă fierte tari în oțet și luă unul cu un șubler de alamă. Carney îl refuza de fiecare dată – îi amintea de cârciumile unde îl țâra taică-său – așa că Moskowitz nu-i oferi și lui unul.
Moskowitz mușcă din ou și își frecă incisivii de sus cu vârful limbii.
— Mi-am tras un ventilator nou, cu arșița asta… spuse el.
— Toată lumea asudă în Times Square.
— De acord. Ce-ai mai adus?
Treaba cu Duke îl ținuse pe Carney mai mult la periferie, așa că acum avea servieta mai încărcată decât de obicei. După jaful de la Theresa, Chink își trimisese haidamacii să-i ceară taxă pentru că operează pe teritoriul lui, dar începuse să și direcționeze hoții spre biroul lui Carney. Pentru o parte din profit. Cu timpul, chestia cu Chink devenise o afacere permanentă, ba chiar profitabilă. Jumătate din marfa acestei seri i se datora gangsterului. Brățări, câteva coliere acceptabile și o grămadă de inele și ceasuri bărbătești cu cronometru, grație lui Louie Țestosu’, care, pesemne, o fi strămutat căpriorii vreunui mare mahăr. Sau l-o fi prăduit pe unul care-l jefuise pe mahăr. Niște piese superbe. Carney intenționa ca a doua zi să-și descarce marfa mai slăbuță la domnul de la Hunt’s Point53.
