Pe stradă, spectacolul de lumini din Times Square era strălucitor, magnific la această oră din noapte chiar și la jumătate din capacitatea de iluminare.
Nu-l mai văzuse niciodată din acest unghi, dinspre 47th Street – lumina se ivea de după curba de pe Seventh Avenue ca și cum ar fi fost proiectată de o creatură iradiantă ieșită din ascunzișul ei. În ultima vreme, îl bântuia senzația că vrea să răzbată altundeva. Dacă ieși de pe străzile pe care le cunoști, dai peste alte legi, asta-i logica pungașului. Îi veniră în minte basmele copilăriei, cu păpuși care prind viață după ce stăpânii lor se duc la culcare și se întrebă ce transformări tăcute s-or petrece pe marile marchize și pe afișe când nu le privește nimeni.
Coborî la metrou și luă viteză la auzul garniturii care se apropia huruind.
Poate că la suprafață, pe stradă, ca în basme, uriașele litere negre se rearanjau alcătuind nume și cuvinte noi, și zece mii de lumini pâlpâitoare prezentau un spectacol nevăzut, după program. Scriau declarații filozofice.
Enunțuri ale adevărului universal valabil. Strigăte de ajutor, apeluri la înțelegere. Și, printre ele, poate, destinat numai și numai lui: un desăvârșit mesaj de ură, inscripționat pe metropola însăși.
PATRU
Mama lui Marie adora produsele de patiserie. Torturile, prăjiturile, tarta cu fructe, plăcintele de sezon ce-i aminteau de anii tinereții petrecute în Alabama. Marie îi făcea poftele. De când se angajase ca secretară, magazinul de mobilă al lui Carney avea în fiecare zi câte o mică porție de bunătăți pentru Carney și Rusty, prilej de încântare și pentru clienți, pungași și polițaiul alb care apărea când și când. De cele mai multe ori, Marie lăsa de dimineață o farfurie de sticlă pe măsuța de lângă ușa biroului și rezultatul efortului de cu o seară în urmă ajungea firimituri până-n ora prânzului.
Specialitatea ei era prăjitura cu cremă de lămâie și portocală.
Detectivul Munson era fânul ei. Când Carney apăru la întâlnire în dimineața aceea de august, gaborul era deja acolo și încerca să-i smulgă lui Marie rețeta. În arsenalul metodelor sale de interogatoriu, cea de astăzi se număra, cu siguranță, printre cele mai blânde. Marie, nu și nu.
— Totul e să fii atent la ce faci, îi spuse ea curcanului, cu un zâmbet forțat.
Carney era punctual la întâlnire. Munson venise mai devreme. Îi era neclar dacă voia să fie piua-ntâi sau doar îi era foame.
Tratația de protocol nu era singura ameliorare suferită de magazin în ultimele luni. Cei de la Sabie Construction îi trimiseseră o notă de plată de-a dreptul întristătoare pentru serviciile lor, însă făcuseră o treabă grozavă: nici nu-ți dădeai seama că magazinul ocupase doar jumătate din spațiu.
Ultimele serii de produse Argent și Collins- Hathaway, scaunele cu picioare curbate și măsuțele în formă de bumerang erau expuse în locul unde înainte fuseseră tejgheaua și mesele clienților. Cuptoarele, sobele și restul utilajelor fuseseră vândute la fiare vechi, iar noua zugrăveală în albastru-deschis era în ton cu gama de culori a acestui sezon, în care predominau nuanțele pastel.
În timp ce-și conducea clienții prin salon, Carney se apuca să le spună „Dacă
nu găsiți produsul, nu vă trebuie”, iar reacția lor – un zâmbet scurt și prelungirea timpului petrecut în magazin – îl făcu să adauge replica și în reclamele lui din ziar. În fundul magazinului îi alocase spațiu lui Marie și fișetelor tot mai numeroase. Dată fiind pasiunea ei pentru patiserie, faptul că o angajase era aproape un omagiu adus afacerii dispărute.
Carney și-a păstrat biroul în același loc, adăugându-i ușa ce dădea în Morningside Avenue, acea intrare laterală destinată clientelei speciale.
Caramangiii știau că trebuie să vină noaptea, doar cu programare, iar dacă
îi băteau la ușă în timpul programului de lucru, Carney îi ușuia – căutați-vă
alt negustor. Rusty și Marie, dacă aveau vreo întrebare în legătură cu musafirii dubioși, și-o țineau pentru sine. Pe Rusty îl preocupa apropiata lui cununie și se străduia să pună un ban deoparte pentru el și viitoarea lui mireasă. Era o minionă sclivisită, pe nume Beatrice, o pasăre colibri care crescuse, în Georgia, la o depărtare de două orășele de Rusty. Se descoperiseră reciproc în corul bisericii, în timp ce stăteau la coadă să-și primească paharul cu punci. Aveau aceleași locuri favorite la ei acasă, iar aici, la oraș, le plăcea aceeași melodie. Pe ea o făcea să râdă umorul straniu, de husăn de baltă al lui Rusty, iar el o numea „animăluțul meu“, chestie pe care o auzise într-un film. Rusty nu s-a plâns când, în săptămânile din urmă, Carney l-a rugat să-i țină locul.
Cât despre Marie, Carney își închipuia că-i prea recunoscătoare pentru această slujbă și prea extenuată ca să fie curioasă. Locuia pe Nostrand Avenue împreună cu mama și cu sora ei mai mică. Una era oloagă, iar cealaltă suferindă; îi era greu să știe situația ei exactă. Marie era singura care aducea banul acasă. Orice încercare de-a obține o imagine a vieții ei de acasă se bizuia exclusiv pe citate din maică-sa: „Mama zice că te păcălești cu prăjiturile dacă nu folosești osânză“, „Mama zice că trebuie să odihnești aluatul lângă fereastra deschisă, să-l atingă adierea de-afară“. În competența ei studiată, Carney se regăsea pe sine cel de la vârsta liceului, când, după
moartea maică-sii, cu tatăl plecat la ciordeală, își purta singur de grijă.
Povara de-a duce singură în spinare un apartament; uneori te mai datini, dar ridici greutatea, n-ai încotro! La anunțul din ziar i-au răspuns douăzeci și două de tinere. Diploma lui Marie, de la Școala de Secretare Dactilografe de pe 44th Street, i-a asigurat victoria. „Pregătim degete pentru industrie”. Își ținea diploma într-un dosar din imitație de piele.
Marie era o șerpoaică cu umeri lăți, trunchiul scurt și picioare subțirele; avea o formă de con răsturnat, ziceai c-a răsărit din pământ asemenea unui copac. Dată fiind personalitatea ei afabilă, un copac falnic, a cărui umbră nu te lasă de izbeliște. Era iute, eficientă și, da, se făcea că nu-i vede pe ciudații care, din când în când, bat la ușa șefului ei. Se adaptase fără nici un comentariu la sistemul lui Pepper.
Ei bine, la scurt timp după lovitura de la Theresa, Pepper a început să
folosească magazinul de mobilă drept serviciu de preluare a apelurilor. Într-o seară de noiembrie, cu puțin înainte de ora închiderii, a sunat telefonul.
— Pepper la telefon, spuse el, deși Carney l-ar fi recunoscut și dacă n-ar fi zis nimic, căci la el până și tăcerea era grăitoare.
— Pepper, repetă Carney.
— Ai primit vreun mesaj pentru mine?
— Poftim?
— Ai primit vreun mesaj pentru mine?
Perplex, Carney se uită lung spre 125th Street, să vadă dacă nu cumva îl sună de la un telefon public de peste drum. Se bâlbâi și răsuflarea lui Pepper îl întrerupse.
— Or să sune pentru mine, iar tu o să-mi preiei mesajele.
Apoi puse telefonul în furcă.
A doua zi, Rusty îi spuse că cineva l-a cerut la telefon pe unul Pepper, dar părea un bețiv pus pe glumă. Pe urmă Carney a lăsat o agendă specială, cu file galbene, lângă telefon, pentru neinteligibilele mesaje adresate lui Pepper. Să le flatezi numindu-le enigmatice ar fi fost ca și cum ai fi îmbrăcat un porc în smoching. Aveau o harababură de cod cu ore, locuri și obiecte lipsite de orice referent, lumea recognoscibilă fiind redusă la o serie de grohăituri. Redusă la Lovitură.
Spune-i lui Pepper ora unșpe. Să aducă geanta.
La fața locului. Voi fi la și jumate.
Pepper să aducă neapărat cheile. Voi fi în spate dedesubt.
Carney îi povesti lui Rusty, apoi și lui Marie, că misteriosul destinatar e un vechi prieten al lui taică-său, un păcălici dilimandros. Fără familie, un caz chiar trist. Când suna, câteva ore mai târziu, Pepper se prezenta la telefon și repeta mesajul cu intonația lui proprie, de parcă ar fi chibzuit asupra unui mister străvechi – „La fața locului” – iar apoi închidea. Uneori treceau luni întregi până la un nou contact cu el.
Detectivul Munson vârî și ultimul colț de prăjitură rozalie în gură.
— Aș mânca toată ziua prăjiturile tale, zise el, dar Marie se făcu că nu înțelege aluzia.
