La cină au terminat friptura de vită și cartofii rămași de ieri seară. Cum în 57 În original Raggedy Ann, păpușă confecționată din cârpe, patentată în anul 1915 de Johnny Gruelle (1880- 1938), autor de cărți pentru copii și creatorul personajului Raggedy Ann.
ultima vreme trăgea pe dreapta devreme, nu rămânea până târziu la magazin, ceea ce înseamnă că, în cea mai mare parte a verii, toți patru au cinat împreună. Era o schimbare în bine și, probabil, de-aia n-a mai făcut Elizabeth caz de orele lui de somn ciudate. La sfârșitul lui iulie, el și-a dat seama că asta a fost cea mai lungă perioadă din viața lui când a luat cina împreună cu familia. Până să moară maică-sa, taică-său se arăta rareori la ora mesei, iar după aceea, nici atât. Dorvay era o perioadă de furie concentrată, contrabalansată de ora cinei, când se bucura de soția și prichindeii lui.
Îi plăcea să-i privească lung când avea ocazia și se întreba cum de îți poate părea atât de străin cineva care-ți este atât de drag. La naștere, John avea nasul și ochii lui Carney – cică așa a vrut natura. Astfel, tatăl știe că pruncul e al lui, are Certificatul de Autenticitate. După aproape doi ani, Carney nu mai era așa de sigur că fiu-său îi seamănă leit. Cât despre May, ea încă păstra trăsăturile grațioase și privirea inteligentă ale lui Elizabeth. John însă își făcea deja de cap și abia putea să vorbească. Ce-o să ajungă peste douăzeci de ani, cât de aproape sau de departe de prototip? O să mai aibă ceva din Carney? Pe de altă parte, Carney aducea tot mai mult cu Big Mike. Nu, el nu sfărâma rotule cu levierul, dar temelia inițială, invizibilă în noroi, era cea care-l ajuta să reziste.
Pe Elizabeth o storcea de puteri culcarea copiilor, așa că mesele erau un prilej de-a mai schimba câteva noutăți înainte de-a cădea din picioare. La serviciu avea berechet de lucru și asta îi convenea. O omora tândăleala.
Statul cu ochii-n tavan în birou, fără nici o treabă. Sezonul turistic estival era pe terminate, Black Star era în toiul pregătirilor pentru toamnă și iarnă, făcând rezervări pentru o mulțime de conferințe. Asociația Americană a Proprietarilor Negri de Pompe Funebre, Asociația Națională a Stomatologilor Negri. În acest an, Puerto Rico era la putere, grație noilor broșuri, urmat de Miami. Câteva dintre grupurile cu care colaboraseră anul trecut, Avocații Negri, Contabilii Negri, își informaseră și prietenii. Li se făcea multă reclamă prin viu grai.
— Ar trebui să mergem anul ăsta, spuse Elizabeth, referindu-se la Miami, căci îl tot pisa pe tema asta. Sunt câteva hoteluri noi care vor să intre pe piața neagră.
— O să vedem. Mi-ar plăcea, zise Carney.
Crăciunul era o perioadă agitată, lumea își cheltuia banii de la sfârșit de an pe articole practice, pe care amânase să le ia până atunci. Spuse Mi-ar plăcea ca să se eschiveze, în locul obișnuitului Ce n-aș da să putem.
Elizabeth îi luă răspunsul drept da și-l anunță că găsise locul perfect.
— Azi l-am luat pe taică-meu la trei păzește, îi spuse ea.
Leland își vizitase un client de lângă biroul agenției Black Star de pe Broadway și băgase capul s-o salute. Printre altele, menționase că are de gând să investească în Liberty National, spunând că asta echivalează cu un pont despre un cal câștigător. De parcă el s-ar fi coborât să joace la cursele de cai. Nu ea adusese în discuție Clubul Dumas, el a fost cel care a provocato. — L-am întrebat de ce i-ar da bani celui care i-a umilit ginerele…
— N-aș zice…
— Își tratează familia mizerabil. Și știi ce mi-a răspuns? „Clubul Dumas se bucură de o bună reputație.“ Așa că i-am tras o săpuneală.
— OK.
— Eram așa de furioasă, că l-am dat afară din birou. M-a sunat mami să mă
îmbuneze, dar am fost șucărită toată ziua.
Carney îi spuse neveste-sii că-i frumos din partea ei că a sărit să-i ia apărarea, dar nu trebuia. Schimbă subiectul:
— E mai gustoasă a doua zi.
Era aproape sigur că Leland se bucurase nițel când auzise că lui ginere-său, negustorul de covoare, i-a fost respinsă cererea, dar refuza să admită faptul vădit că tatăl soției sale îl săpase în mod direct. Dacă-și permitea să creadă
una ca asta însemna să accepte că Leland n-o să-i fie niciodată socru decât în sens strict legal.
Elizabeth strânse masa, semn că urmează să-i pregătească pe copii de culcare. El le spuse să aștepte o clipă: sosise momentul să vadă cum funcționează Polaroidul.
Se uitase de câteva ori în cutie și se lăsase păgubaș: instrucțiunile erau descurajatoare. Întârziase însă, stând la taclale cu Munson, iar discuția ieșise cât se poate de bine, așa că de ce n-ar face o încercare? John întinse mâna după Polaroid când îl așeză pe măsuța de cafea, și Carney îl repezi pe un ton atât de tăios, încât amândoi tresăriră. Aparatul nu era ieftin.
Desfăcu partea din spate a Polaroidului și introduse rolfilmul în timp ce ai lui se aranjau pe canapeaua Argent. Tapițeria era verde-pal, un fundal perfect pentru pielea lor maronie, dar aparatul nu făcea decât poze alb-negru. John era în poala lui Elizabeth, May – lângă ei. May încă nu învățase să zâmbească – instrucțiunile lui au avut drept rezultat o mutrișoară
tulburătoare, de om cu gingivită, mai potrivită unui boschetar ce a adormit beat într-un hol.
— Stați cuminți, îi îndemnă Elizabeth.
— La o adică pot să-l rog pe Rusty să ne facă o poză cu toți patru, zise Carney.
Pe 125th Street, cu ei în fața magazinului, țuț. Voia o poză și cu magazinul.
Cu o ramă elegantă, agățată pe peretele biroului său. Arătau bine, ei trei, așezați pe canapea. Se simți brusc copleșit de sentimentul că-i un netrebnic.
E mai bine că n-o să apară în poză, fiindcă nu-i merită. Își aminti că mătușa Millie are câteva fotografii cu mama lui. Carney nu avea nici una – i le luase taică-său pe toate, cine știe unde-au ajuns după moartea lui – iar în ultimul timp chipul maică-sii s-a retras într-un con de umbră al memoriei sale. Când o să mai treacă pe la mătușă-sa, o s-o întrebe dacă-i poate da și lui una.
Ce fel de om nu are fotografii cu familia lui? Diafragma și lentilele se mișcau cu ușurință înainte și-napoi pe rotor. Nu era chiar așa de fragil.
— Gata?
— Hai, până nu încep să se agite, spuse Elizabeth.
O dădu în bară. La spate era un buton roșu, cu care se activa developarea și, potrivit instrucțiunilor, trebuia să aștepți șaizeci de secunde. N-a așteptat.
Data viitoare o să iasă bine, dar astă-seară trebuia să se oprească, fiindcă
John iarăși se puse pe urlat. Doamne sfinte, își zise Carney, dacă ar fi plâns și el așa, taică-său i-ar fi tras una peste bot – iar la gândul ăsta simți din nou palma reverberând peste ani. Țiuindu-i în urechi, cu obrazul zvâcnindu-i înfierbântat. Încercă să alunge această amintire.
Carney desfăcu partea din spate și toți patru se îngrămădiră în jurul peliculei ude. Așteptară, dar degeaba. Fotografia rămase un pătrat maro-deschis, cu trei siluete delicate în locul familiei. Ziceai că-s niște fantome.
CINCI
Femeia care locuia în apartamentul de la etajul doi, pe Convent, la nr. 288, nu era chiriașa de drept, în acte figura drept chiriaș un oarecare Thomas Andrew Bruce, cunoscut în locurile rău-famate și pe străzile întunecoase ale metropolei sub numele de Cheap Brucie. Când proprietarul a aflat cum își câștigă existența și a făcut circ, Cheap Brucie i-a dat cincizeci de parai în plus pe lună. Cu asta i-a închis gura.
Domnișoara Laura locuia acolo de trei ani și considera, pe cinstite, că o treime din apartament îi aparține ei. Camera din față, ca și bucătăria, era rezervată meseriei. Frigiderul scotea un zumzet dezolant, dar bucătăria avea un băruleț, în caz că voiai să-ți potolești setea înainte să te apuci de treabă.
Cămăruța din spate, care dădea spre grădină, era moșia ei. Nimeni n-avea voie să-i treacă pragul. Acolo dormea, niciodată liniștită, și acolo visa, iar sub pat ținea o cutie albă, din piele, cu suveniruri din viața ei anterioară. Cu trecerea deceniilor, partea dinspre stradă a locuinței se înclinase, dar camera ei rămăsese orizontală.