— Raymond Carney. Sunt proprietarul magazinului de mobilă de pe 125th Street – Carney’s Furniture.
— N-am auzit de el.
În multe negocieri, o pauză relaxează atmosfera, e momentul de tăcere când cele două părți își gândesc următoarea mutare și implicațiile ei.
Asemenea pauzei dinaintea unui sărut sau a clipei când bagi o mână în portofel.
— Mi-am dat seama că nu ești prietenul lui Willie, zise ea. Știi cum?
— Cum?
— Lui Willie nu-i place să împartă nimic cu altcineva – și-i zâmbi pentru prima și ultima dată, sugerându-i că vede prin el ca prin sticlă și că-i
încântată de superioritatea ei.
Își țuguie buzele, ochii îi scăpărară a mârșavă desfătare și se înțeleseră în legătură cu Duke.
*
Somnul dintâi era o garnitură de metrou care-l purta în diferite cartiere ale comportamentului oneros, iar al doilea somn îl readucea cu un huruit la viața normală. Să-i zică Dorvay Expres? Era prea fantezist, gonind cu un licăr în noapte. Era trenul local: zăngănind, murdar, nu te ducea în locuri în care n-ai mai fost.
Carney se trezi în prima noapte de vară ce aducea mai degrabă a toamnă
decât a vară cu o adiere ce te făcea să închizi geamurile și să întinzi o pătură
cu miros stătut. În timp ce se îmbrăca, Elizabeth nu se trezi. Copiii dormeau cu mâinile și picioarele răschirate, cu fetele ascunse în îndoitura brațului.
Așa dormeau toți cei din neamul Carney, de parcă s-ar fi ferit de vreo hidoșenie primordială.
Nu știa cum e pe Convent în timpul nopții, așa că o luă pe Amsterdam, cu porțiunile lui intermitente de animație și pustiu – bărbați ce beau bere așezați pe scaune pliante, din aluminiu, și joacă domino, apoi, cvartale de spațiu gol, pline de cratere, locuri de caterincă nocturnă lângă locuințe incendiate pentru încasarea asigurării – până ajunse la 141st Street.
Prima lui întâlnire cu domnișoara Laura a avut loc în iulie, iar apoi s-au mai întâlnit de câteva ori. Trecuse aproape o lună de-atunci și ea îi trimisese vorbă să vină. Auzind interfonul, îi deschise ușa imediat. Carney îi sugerase de mai multe ori să se întâlnească la bodegă, dar ea nu voia să se vadă cu el în timpul zilei. Acum era aproape miezul nopții.
Domnișoara Laura îl salută dând din cap nervoasă. Purta un capot albastru subțire și avea părul prins cu agrafe. Era suplă, iar capotul o făcea să pară și mai zveltă, lăsând să i se vadă clavicula și o droaie de pistrui de sub gât.
Din hi-fi-ul Zenith se revărsa o țăcăneală de muzică la saxofon de prin Village. Freddie ar fi recunoscut interpreții și și-ar fi amintit în ce seară, în ce subsol i-a auzit, însă Carney, ori de câte ori auzea acordurile alea, se simțea ca la balamuc. În capătul holului, se auzea cada umplându-se cu apă și gazda îl rugă să aștepte un pic. Dispăru în partea din spate a locuinței.
Carney își încreți nasul când simți mireasma onctuoasă ce răzbătea de sub fumul de țigară. Stabili că își are sursa în florile purpurii din vaza de pe șemineu. Domnișoara Laura se întoarse și îl surprinse adulmecând.
— Mama avea o grădină întreagă cu aceste flori, spuse ea. Pe vremuri, în Wilmington. La vremea asta din an se găsesc la florăria de pe Amsterdam
Avenue.
— De-acolo ești?
Ea își frecă degetul mare de arătător.
După prima lor întâlnire, l-a pus să-i plătească discuțiile, deși se rezumau la ele. La afaceri. Uneori zece parai, alteori treizeci, el nu știa niciodată
dinainte cât are de plată. Carney a rugat-o să-i explice de ce variază prețul și ea i-a răspuns că nu totul costă la fel. În seara asta, el îi oferi douăzeci de parai, la plesneală.
Suma era satisfăcătoare.
— Sunt din Wilmington, îi spuse ea.
El se așeză lângă ea, pe fotoliul dublu. De regulă, alegea un scaun Burlington Hali din capătul opus al camerei și imediat îi păru rău de alegerea făcută astă-seară. Fotoliul era conceput astfel încât un cuplu să se înghesuie pe el, or el era un om însurat în camera unei „cucoane muncitoare”, cum ar fi zis taică-său.
— Am plecat de-acolo, continuă domnișoara Laura. Mi-am închipuit că
New Yorkul e mai pe măsura mea. Mătușa Hazel și-a făcut bagajul și a întins-o încoace când eram mică și, ori de câte ori se întorcea acasă, purta cele mai faine rochii și pălării, și ne spunea tot felul de povești despre Marele Oraș.
New York City – a fost primul lucru care mi-a venit în minte.
Observându-i stinghereala, se sculă în capul oaselor și își încrucișă
picioarele, așa încât capotul ponosit îi dezgoli trei centimetri de coapsă.
— E bine să ai familie când te muți într-un loc nou, spuse Carney.
— Bine e un cuvânt. Când i-am bătut la ușă, nu m-a recunoscut. Era încă
trează după o noapte nedormită, așa mi s-a părut, dar mi-a spus că mă lasă
să dorm pe canapeaua ei până-mi găsesc locuință. Am rămas la ea șase luni.
Laura povesti că, oricât de șleampătă ar fi fost în zori, mătușa Hazel era întruchiparea eleganței când ieșea pe ușă.
— Îmi spunea că trebuie să ai un tu lăuntric și unul exterior. Nu-i treaba nimănui cine ești cu adevărat, așa că tu hotărăști ce vrei să oferi lumii.
