De fiecare dată când bătea la ușă, Carney ezita înainte de-a intra în camera din față, de parcă l-ar fi pândit cineva după ușă, să-l bage în sperieți –
brigada de moravuri sau nevastă-sa. Domnișoara Laura se obișnuise de-acum cu sfiala lui. Își dădea seama că are intenții necurate, dar e un tip cinstit în adâncul sufletului. Omul îi spusese că-i comerciant. Și Laura făcea comerț și își dădea seama când are de-a face cu un fraier de cum îl vedea. Nare decât să se poarte cum vrea, să-și dea cu părerea în fel și chip, ea știe cu cine are de-a face, câți bani face, cum să-l ia.
*
Ea era un caz greu. În prima zi n-a putut s-o citească și n-a putut nici după
aia.
În după-amiaza când a abordat-o, trecuse iureșul de la ora prânzului, dar nici nu se golise localul de tot, era între cele două momente. Singurul client din bodega Big Apple era un bătrân alb cu un hanorac galben, care moțăia cu capul pe tejgheaua melaminată. Carney ședea din nou lângă fereastră și fila Convent nr. 288. Ea locuia la etajul doi. Perdelele roz lăsau să pătrundă
razele soarelui de iulie în camera din față.
Chelnerița din ziua aceea era versiunea mai măruntă a mizerabilei cu care
se obișnuise, ca și cum l-ar fi servit niște păpuși Matrioșka – desprinde-i uneia jumătatea de sus și găsești în ea alta, mai mică. Carney avea un borfaș
care venea la el la birou cu tot felul de căcățișuri cum ar fi păpuși din astea, firifanțuri cu strasuri și alte nimicuri. Până la urmă, a trebuit să-i spună
nerodului s-o șteargă și să nu mai revină niciodată. Una-i să-l discrediteze socru-său, dar ca un găinar să creadă că face negoț de rahaturi din astea era de-a dreptul o insultă. Chelnerița se strâmbă când îi ceru lapte la cafea. Oare ce fabrică o fi confecționând asemenea monștri vii precum ea și dublurile ei?
Vreuna de prin Jersey.
Chelnerița și bucătarul se luară la harță și epitetele cu care se împroșcau erau atât de urâte și exacte, încât lui Carney nu-i rămase decât să traverseze, într-un târziu, strada.
Când sună la interfon, ea îi deschise și nu se miră să-l vadă urcând pe palier. Avea ușa larg deschisă, nu se temea de străinul din casa scării. El îi spuse că-i un prieten al lui Wilfred Duke. Ea îl pofti înăuntru.
Domnișoara Laura era dichisită în ziua aceea, purta o rochie scurtă alb-roșu, cu cercei mici, care îi atârnau sub părul ondulat. În uniformă, la muncă.
Spuse „Salut“. La prima vedere, ai fi zis că-i adolescentă – era minionă și subțirică dar nerăbdarea din fiecare silabă rostită ziceai că-i antică și de demult, precedând civilizația.
Camera de zi era dominată de un pat cu baldachin Burlington Hali, cu draperii mov cu ciucuri, așezat în mijlocul unui covor Herzig de un roșu-intens. Cel care mobilase hogeacul, oricine ar fi fost acela, cumpărase marfa dintr-un magazin alb, din centru – nu găseai vânzători de Burlington Hali la nord de 72nd Street. Șifonierul lăcuit, scaunele și fotoliul de două persoane cu tapițerie cu găitane erau toate din catalogul lor pe 1958 – 1958 sau 1959.
În cele trei tablouri de pe pereți, femei albe durdulii, nude, se odihneau pe divan fiind, între timp, spălate, aranjate, îngrijite de servitori negri.
— De atmosferă.
Domnișoara Laura îi oferi o băutură și el acceptă o doză de bere Rheingold.
Ea își deschise una și sieși și se așeză în fotoliu.
— Vrei să pun muzică? îl întrebă ea.
Lângă șifonier se afla o consolă hi-fi Zenith Record Master cu o nișă și un rastel metalic pentru LP-uri.
El clătină din cap. Sosise momentul să-i spună ce vrea.
Se gândise, în momentele lui nocturne de râvnă, între reprizele de somn, în intervalul acela redescoperit, la tot felul de abordări. Să pice cu bani: „Cât m-ar costa să…?“ Ea avea un preț pentru clienții ei; poate că avea prețuri variate. Ori să apeleze la spiritul ei justițiar: „Poate că nu știi, dar Duke e un om rău.“ Cu încuviințarea lui, banca a aruncat în stradă văduve și familii
întregi. Ăsta trăiește, ăla moare, ai fi zis că-i Dumnezeu. Carney avea pregătită o anecdotă despre cum a fost evacuat din locuință un puști bolnav de paralizie spastică exact când trebuia să se opereze. Un caz notoriu. Poate fi verificat. Harlem Gazette i-a dedicat două articole. Desigur, ofensa adusă
lui Carney nu se compara cu aceasta, dar nu era cazul să-i detalieze și propria supărare.
Chiar dacă-l refuza, nu-i cunoștea identitatea. Putea să i-o afle, însă asta i-ar fi luat timp, și mai erau și alte modalități de-a ajunge la bancher. Carney avea agenda plină de stratageme. Primele două nu i-au ieșit. Așadar, ea era următoarea lui adversară.
Șezând în locuința ei, scrutându-i ochii căprui, înguști, n-o putea citi deloc.
Până la urmă, nu era cazul să se complice prea mult. În meseria asta, ceea ce-ți dorești, obiectul desăvârșit, este un produs care se vinde de la sine, un articol atât de meșteșugit și de nou încât vânzătorul ajunge să fie de prisos.
Abia începuse cu abureala când i-a devenit clar că Paradirea Lui Duke s-a vândut de la sine.
— Zi ce-ai de zis, pe șleau, calm, îl îndemnă ea. Parcă ai vrea să-mi vinzi o canapea.
— Te-ar interesa o canapea?
— Și cu ce mă aleg?
— Cinci sute de dolari.
Cifra o impresionă.
— Cine ești? îl întrebă ea.
El nu-i răspunse.
— Corect. Vin aici bărbați, spuse domnișoara Laura, accept orice nume vor ei să-mi dea. Le accept și banii. Dar aici e vorba de afaceri, zise ea după ce sorbi din bere, și vreau să știu numele partenerului meu. Exact ca o bancă.
Era exact ca în cazul lui Freddie, cu lovitura de la Theresa – una e să fii afară, în mașină, și alta să fii în vâltoarea acțiunii.
