— Domnule detectiv, îl salută Carney.
— Omul e tot o afacere, spuse Munson, să și-o facă pe Marie complice în ceea ce privește onestitatea șefului ei.
Când cei doi intrară în biroul lui Carney, ea închise ușa în urma lor. Exista acolo un scaun confortabil Collins-Hathaway pentru oaspeți, dar Munson se așeză pe seiful lui Carney, marca Ellsworth. Unul slăbuț, cu clanță. Carney nu avea o carte de bune maniere, dar era sigur că-i necuviincios să te așezi pe seiful cuiva.
Munson își trecu sacoul sport peste braț. Carney coborî jaluzelele.
— Ar trebui să vin aici în fiecare zi la micul dejun, spuse curcanul. Ce zici?
— Alea-s pentru clienți.
— Te pomenești că ai o poveste pentru mine? Ce se-ntâmplă de n-ai mai așteptat până joi?
Joia era ziua când își ridica Munson, de regulă, dreptul. După jaful de la Theresa, Chink Montague guițase numele tuturor tăinuitorilor de la
periferie, să aibă o pistă care să-l ducă la colierul prietenei sale. Așa a ajuns Carney în paginile aurii ale pungașilor și așa a dat Munson peste el.
La prima lor întâlnire, detectivul l-a iertat pe Carney că nu-i dăduse haraciul până atunci.
— Poate că n-ai înțeles cum stă treaba. Ei bine, îți spun eu acum.
— Unele lucruri pe care le vând au aparținut, de bună seamă, altora, i-a spus Carney.
— Știu cum e. Uneori te trezești cu căcatul în prag. Naiba știe de unde a apărut sau de ce. Dar e acolo, ca o rudă neisprăvită, și trebuie să te ocupi de el. Carney și-a încrucișat brațele.
— O să trec pe-aici în zilele de joi. Te găsesc aici joia?
— În fiecare zi, cum scrie pe orar.
— Atunci, rămâne pe joi. O batem în cuie. Ca la biserică.
Carney nu mergea la biserică. În familie, unii erau blasfematori, alții sceptici, le plăcea să doarmă până dimineața târziu. Dar înțelegea că
facturile trebuie plătite la timp, iar acum avea o mână-n plus care aștepta să-i pice șpaga.
Carney păstrase joia ca zi de tranzacții între ei. Până astăzi.
Munson se relaxă și își întinse picioarele. Îi amintea lui Carney de ajutorul de șerif bun de gură din filmele cu cowboy, fudul și glumeț, care o mierlește înainte de secvențele finale. Munson era, totuși, prea isteț ca să aibă parte de un sfârșit atât de penibil; la sosirea bandiților în oraș, el s-ar ascunde în grajd până la încetarea schimbului de focuri, iar apoi ar ieși să vadă cum stau lucrurile.
Complicii lui Carney l-au lămurit care-i treaba cu Munson. Lucrase în centru, în Mica Italie55, înainte de-a fi transferat în Harlem. Munca la moravuri echivala cu un doctorat în Știința Jumulitului. Avea, fără doar și poate, legături cu Mafia. În noua lui funcție, pe lângă faptul că mai rezolva câte un caz din an în Paște, acționa ca un diplomat în rândul infractorilor de la periferie, intervenea pentru a aplana disputele teritoriale dintre bande și traficanți sau se asigura că nu se încalcă granițele loteriilor ilicite. Exista un flux al plicurilor, iar pacea menținea circulația liberă a acestora. Un om care menținea pacea era, într-adevăr, neprețuit.
— Nu-i vorba despre dreptul tău. Am niște informații care ar putea fi folositoare.
55 Cartier situat în sudul Manhattanului, fieful imigranților italieni de la sfârșitul secolului al XIX-lea, zonă controlată în secolul XX de clanul mafiot Gambino.
— Tu. Mie.
— Întotdeauna-mi spui „Dacă auzi ceva“.
— Iar tu întotdeauna răspunzi că ești un umil vânzător de mobilă, care încearcă să-și câștige traiul.
— Ceea ce-i adevărat. Am ceva ce te-ar putea interesa. Și, poate, mă ajuți și tu pe mine.
— Ciripește, ce Dumnezeu!
E vorba despre Biz Dixon, îi spuse Carney. I-ar putea preciza unde-l poate aresta.
— Nu-i nevoie să te conving să pui de o razie babană, nu? La Albany ai unitatea specială antidrog a Guvernatorului Rockefeller, pusă pe razii, adunarea statului cheltuiește milioane de dolari pentru tratarea dependenței și nu se-ntâmplă nimic. E din ce în ce mai rău. În fiecare zi, ziarele scriu despre puștanii drogați, e periculos până și să mergi pe stradă…
— Cunosc foarte bine flagelul drogurilor, Carney.
— Sunt convins. Harlemul e varză. Ca săptămâna trecută, când cu schimbul de focuri de pe Lenox. În plină zi. Lumea zice că haidamacii lui Biz Dixon sunt cei care au împușcat-o pe fetița care trecea pe-acolo, spuse el gesticulând ca un vânzător, de-ai fi zis că încearcă să vândă un colțar de bucătărie. Vreau să spun că știu unde operează – unde-și are fereala.
Se vedea că fereală nu face parte din vocabularul lui.
— Cred că ți-ar plăcea să fie a ta razia asta. Trenul. Înghesuiala asta.
— Măi omule, de unde știi tu ce-mi place și ce nu-mi place? întrebă
Munson ridicându-se. Ce treabă ai tu cu Dixon?
— Am crescut cu el. L-am cunoscut bine, știu ce a ajuns.
— Și ce propui?
Carney îi spuse numele: Cheap Brucie. Munson se uită la el pieziș:
— Pestele? Ce treabă ai tu cu el?
