— Zău?
Ea dădu din cap a încuviințare. Carney îi înțelegea preferința pentru bărbații între două vârste, căci și el se număra printre ei. Îi dădu plicul.
După o săptămână apăru un mesager la biroul lui Carney. Îl recunoscu în el 44 Aluzie la celebrul grup vocal de culoare The Supremes (Florence Ballard, Mary Wilson, Diana Ross), în mare vogă în anii 1960.
pe unul dintre tinerii barmani de la barul clubului. Luă plicul și-i dădu puștiului un dolar pentru osteneală.
Uneori comanzi ceva dintr-un catalog Sears și, când primești coletul, constați că nu conține ce ai comandat. Nu plătise ceea ce ținea acum în mână: o scrisoare din partea Clubului Dumas, care își exprima regretul că
nu-i poate acorda statutul de membru.
Carney își petrecu următoarea oră la el în birou. Când a sunat telefonul, a răspuns Rusty și i-a spus că-i Pierce. Dădu din mână a lehamite.
Se duse pe jos la Mill. Candace îi răspunse cu „Intră“ când îl auzi bătând în ușă. Tocmai își terminaseră prânzul, caserolele din hârtie cerată erau deschise ca floarea-soarelui. Duke ședea pe un colț al biroului lui Candace, mânca jeleuri dintr-un borcan pe care ea îl ținea lângă o mică veioză de alamă. Arătă cu degetul spre gură – nu pot vorbi – și îl pofti la el în birou.
La etajul patru Duke chiar se bucura de o frumoasă priveliște a râului Bronx. De cealaltă parte a râului Harlem, clădirile industriale și depozitele, iar apoi blocurile de locuințe fumegau în arșiță, înălțându-se în smogul gălbui tot mai vizibil de la an la an.
Înrămat pe un perete, la mijloc, între numeroase diplome, distincții și mențiuni, atârna un uriaș desen înfățișându-l pe Duke în postura de Napoleon, unul mult prea mare ca să fi apărut în Gazetă. Pesemne că-l comandase chiar el caricaturistului de la ziar. Mare cât Godzilla, cu Podul George Washington în spate, în timp ce traversează râul Hudson, cu un picior imens gata să calce pe autostrada West Side. Cu bicornul comandantului francez în locul șepcii de baseball.
— Îmi pare rău că n-am putut să te ajut, Raymond, spuse Duke după ce luară loc. Până la urmă, și eu sunt doar un glas într-o mulțime.
— M-ai jecmănit.
— Cum te așteptai să meargă lucrurile, Raymond?
— Mă așteptam să te ții de cuvânt.
— Ți-am promis c-o să te susțin și asta am și făcut.
— Dacă dai șpagă, ai o garanție.
Smogul galben… ziceai că-ți apar gândurile negre ale tuturor ascunse în văzduh.
— De unde ești de fel?
— De pe 127th Street.
— Unul din locurile alea… Cum credeai c-o să fie?
Duke era uns cu toate alifiile când era vorba de astfel de discuții. La bancă, așa recupera împrumuturile, așa bloca orice speranță. Expunea cu sânge rece datele problemei.
— Vreau să-mi iau banii, spuse Carney.
— Vorbești aiurea.
— Am zis, vreau banii, și se ridică.
Duke își privi oaspetele de care-l despărțea biroul studiindu-l peste parapetul unui castel. Ochii îi scăpărară de mânie. De când plecase de la bancă, lumea îi oferea doar de două-trei ori pe zi asemenea prilejuri de a-și afișa maliția.
— Candace, fii bună și sună la secție, lătră el spre biroul din față.
— Suni la poliție din cauza mea? se minună Carney.
Candace crăpă ușa:
— Ați pățit ceva, domnule Duke?
Tatăl lui Carney era genul de om pentru care să chemi poliția, nu el.
Duke îl privi lung pe Carney și deschise încetișor sertarul de sus al biroului.
Băgă mâna înăuntru, ca și cum acolo ar avea un pistol. Bancherii din Harlem sunt prevăzători.
Pe trotuar, Carney aproape că nu mai vedea nimic. Lumea de pe stradă se reducea la niște umbre ce se mișcau în jurul lui. Era o după-amiază normală, iar el fusese șuntat, scos în afara ei. Un taximetrist bătea cu pumnul în claxon la o hoașcă bătrână ce traversa strada pe roșu, iar ea îl înjură, târând în urma ei o valiză verde, jerpelită. Un predicator stradal răcnea „Mântuiesc suflete!“ și ridica brațele de parcă ar fi separat în două apa mării. Ceva mai încolo, doi tineri vânzători de ziare de la gazete rivale se păruiau pe peluza din fața unei tutungerii. Tabloidele lor se împrăștiaseră pe trotuar și fremătau în gazele ejectate de țeava de eșapament a unui autobuz. Carney miji ochii. Iată, fiecare colț de stradă din orașul ăsta e populat de personaje gălăgioase, furioase, vânzători până la ultimul, ce-și promovează agresiv marfa de rahat pentru niște clienți care, oricum, n-au un sfanț. Făcu un pas, apoi încă unul.
Ce fraier! A greșit crezând c-a devenit altcineva. Că împrejurările care l-au modelat fuseseră cu totul altele sau că acele împrejurări puteau fi depășite cu ușurința cu care te-ai muta într-un bloc mai grozav sau ai învăța să
vorbești corect. Cu o pauză accentuată după l. Știa exact unde îi este locul, știuse dintotdeauna, chiar dacă avusese un moment de rătăcire; se punea problema compensației.
Taică-său… cum ar fi formulat-o el? „O să-i dau foc la casă lu’ cioroiu’ ăla când doarme.“ în vremuri mai inocente, Carney prefera să interpreteze vorbele alea ca pe-o figură de stil; probabil că taică-său făcuse treaba asta de două-trei ori. Wilfred Duke locuia într-un bloc cu șapte etaje, pe Riverside Drive, Clădirea Cumberland, iar incendierea lui putea duce la complicații numeroase și variate, chiar dacă repertoriul lui Carney ar fi inclus și incendierea premeditată. Dar n-o includea.
Nu. Focul era un mijloc prea rapid. Iar Carney era, de felul lui, un tip răbdător.
DOI
Bodega Big Apple45 era situată vizavi de un șir de clădiri cu fațada din gresie, construite de un singur dezvoltator imobiliar la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cu trepte în L la intrare, frunze decorative, cheie de boltă, cornișe de lemn, înșirându-se una după alta, dintr-un colț în altul. Văzute de peste drum, clădirile s-au diferențiat în timp una de alta prin plantele din fața lor, decorațiunile din spatele geamului ușilor de la intrare, perdele și jaluzele –
în urma deciziilor luate de locatari și a modificărilor făcute de proprietari.
