— Dacă ne gândim de unde am pornit, nici unul dintre noi n-ar trebui să fie unde ne aflăm, îi povesti Carney lui Elizabeth. De-aia ne înțelegem.
Asemenea lui Carney, avocatul era familist, se însenina la față când scotea pozele cu nevastă-sa și cei mici. Carney n-avea nici o fotografie pe care să i-o arate, la rândul lui, și îsi notă în sinea lui să cumpere un aparat foto din alea noi. În cele din urmă le făcu câteva poze lui May și John. Îi poză pe fiu-său, cu vocabularul lui de zece cuvinte și cu cei doi dinți din gură, și pe fiică-sa, a cărei inteligență întunecată sporea cu fiecare zi în spatele ochișorilor ei căprui.
Rămase surprins când Pierce l-a încurajat să facă o cerere pentru primirea în Dumas. Tipi ca ei n-aveau ce căuta acolo.
Pierce îi povesti că-i membru de doi ani. Franklin D. Shepard îl încurajase să facă pasul acesta, în ciuda culorii și a originii sale umile, și subliniase, în fața celorlalți membri, că vremurile s-au schimbat. Nu fusese nevoit să
deslușească tâlcul spuselor sale. Dinspre partea lui, până în prezent Pierce era mulțumit de timpul petrecut în Dumas.
— E ca asociația aia din Harlem unde ne-am cunoscut. Unii nu știu decât să
discute despre ceea vor să facă – dar există și oameni care chiar fac treabă.
La Dumas sunt cei care fac rahatul bici.
Carney îl refuză politicos. Prietenul lui era un om răbdător.
— Vino la o șuetă, îi propuse Pierce. Măcar să bei un pahar. Tu și cu mine de-o viață ne tot agățăm de câte-o șansă, fiindcă știm că doar așa avem șanse de izbândă. Dar izbânda reprezintă totul. Când ajungi unde ți-ai propus, devii stăpân pe propriul destin.
Carney își sună socrul, să-l prevină. Iar se înghesuie negustorul ăsta de covoare – întâi la fiică-sa, acum în clubul lui. Alma îi dădu receptorul lui Leland și acesta spuse:
— Când mi-a zis Wilfred că vii și tu, i-am spus că mă bucur nespus.
*
Clubul Dumas a luat ființă în 1925, dacă e să ne luăm după placa de alamă
de pe ușa neagră a vechii clădiri. Numele fondatorilor îi erau cunoscute lui Carney; îi ținuseră prelegeri, în liceu, despre valoarea muncii oneste și a
sănătății morale, erau maeștrii de ceremonii ai picnicurilor organizate pe 4
iulie și ai dansurilor din Mount Morris Park, de Ziua Muncii. Clădirea data din 1898, de pe vremea când cartierul aparținea italienilor și irlandezilor.
Vin unii, pleacă alții – vizita la Dumas a însemnat, pentru Carney, momentul când încă un tip tulbură ordinea prestabilită.
Carney îmbrăcase costumul de vară bej. Verifică încă o dată dacă nu cumva i se vede transpirația prin el. Judecând după chinul îndurat în această
săptămână, va urma o nouă vară cumplită. La capătul străzii, un bătrânel răzuia gheață pentru țâncii puși pe urlat, iar sticlele de sirop colorat îi jucau în mâini ca măciucile din mâinile unui jongler. Un adolescent în frac negru stătea în capul scărilor de la intrare și le făcea semn cu mănușile lui albe nou-veniților.
În dreapta antreului, salonul era ticsit de membrii care-și supravegheau îndeaproape candidații propuși de ei. Pianistul așezat la pianul din colț
clămpănea o piesă ragtime, ritmul frenetic fiind un comentariu febril al primirilor. Pierce îl găsi pe Carney și făcu un tur de prezentări. Carney îl știa pe Abraham Frye din ziare – unul dintre puținii judecători negri din oraș. Iar cel de la bar, care arată cu degetul ginul lui preferat, n-o fi consilier la primărie? Carney nu ținea minte când votase ultima oară, însă, cu siguranță, pe ăsta îl votase, mie-n sută. Dick Thompson de Thompson TV & Radio, magazinul de produse electronice de pe Lenox Avenue, îi spunea bancuri porcoase lui Ellis Gray, proprietarul celei mai mari firme de construcții din oraș deținute de un negru. Sable Construction efectuase recenta renovare a magazinului lui Carney, care își imagina că, probabil, el îi plătise lui Gray cravata sau măcar batista din buzunarul de la piept.
Inelul de membru al clubului era purtat pe degetul mic. Avea literele atât de mititele, încât trebuia să ai unul tu însuți ca să-ți dai seama ce scrie pe el.
Sau să te uiți de foarte, foarte aproape – așa cum procedase Carney. Un tip zis Louie Țestosu’ îi adusese unul la birou, să scape de el, laolaltă cu tot felul de marfă. Louie Țestosu’ era un tip impenetrabil și ieșea la interval cu cele mai bizare lucruri. Cuvintele de pe inel erau în latină și nu fusese curios să
afle ce înseamnă. Ar fi putut căpăta ceva pentru aur, dar, de ciudă, i-l dăduse înapoi lui Țestosu’ și-l refuzase, spunând că i se poate lua prea lesne urma.
Carney dădu mâna cu Denmark Gibson, în care îl recunoscu pe patronul celei mai vechi firme de pompe funebre din Harlem. Gibson îi incinerase părinții.
— Cum merge treaba? îl întrebă Carney.
— Treaba întotdeauna merge bine, răspunse Denmark Gibson.
Era acolo, desigur, și prietenul din copilărie al lui Elizabeth, Alexander Oakes, care își lăsase, experimental, ditamai favoriții. Oakes îl salută dând
din cap de la distanță. Cei de-aici proveneau, fără doar și poate, de pe Strada Aspiranților, iar Carney era singurul de pe Calea Pungașilor. Erau politicieni, oameni din domeniul asigurărilor, de la marile firme de culoare și nu puțini avocați și bancheri precum Wilfred Duke, a cărui nouă companie era un subiect la ordinea zilei. Fusese mare sculă de basculă la Economiile Federale Carver, supraveghind timp de douăzeci de ani majoritatea împrumuturilor acordate celor din cartier. Dacă un negru voia să pună pe picioare o afacere, mai devreme sau mai târziu trebuia să apeleze la Wilfred Duke. Noua lui inițiativă era pe buzele tuturor – pregătea actul constitutiv al unei noi bănci deținute de un negru, care să concureze cu fostul lui angajator: Liberty National sau, simplu, Liberty, dacă știai despre ce-i vorba. Ipoteci, împrumuturi acordate întreprinderilor mici, dezvoltare comunitară. După
părerea lui Pierce, jumătate dintre cei aflați în salon încercau să pună laba pe statutul de investitor sau membru în consiliul de administrație.
— Doar apă? îl întrebă barmanul.
— Cu gheață, dacă aveți, răspunse Carney.
Cineva îl apucă de cot. Era Leland, cu surâsul lui de regulă rezervat nepoților.
— Mă bucur să te văd, Raymond, zise el și o zbughi spre unul dintre prietenii lui.
Era ora obișnuitelor mișculații, evaluări, jocuri de culise periculoase; apoi, Wilfred Duke se opri în dreptul ferestrelor ce dădeau spre 120th Street și se adresă celor din jur. Îi elogie pe cei care se retrăseseră din conducerea clubului, ca și pe succesorii lor. Pe cei decedați de curând, precum Clement Landford, care consiliase patru primari în legătură cu problemele negrilor.
Anunță constituirea unui fond de finanțare a unei burse ce va purta numele lui Lanford și va acoperi toate costurile școlarizării unui student înzestrat din New York City la Colegiul Morehouse. Toată lumea îl aplaudă. Pierce bătu încetișor cu țigara Chesterfield în tabacheră.
Carney nu era, desigur, singurul căruia i se părea că îl are dinaintea ochilor pe Napoleon. Harlem Gazette, un opozant al lui Duke de când cu o dispută de pe vremea când Carney nu citea acest ziar, avea un caricaturist căruia îi plăcea să-l înfățișeze pe bancher în postura marelui comandant francez, cu mâna vârâtă în sacou și cu o șapcă de baseball cu elice pe cap în locul bicornului. Punct ochit, punct lovit. Duke era scund și firav, și vorbea sacadat, într-o manieră dictatorială. Cu treizeci de ani în urmă era o pasăre rară în Tânărul Harlem Negru, un vestitor al schimbărilor din oraș; nu-i greu să-ți dai seama cum se cățărase până la poziția de persoană influentă. Sau cum își făcuse dușmani. Gazeta prezenta planul bancar al lui Duke ca pe-o
țeapă în stil Barnum40.
Duke își netezi mustața subțire, firele de păr din bărbuță. Îi salută pe potențialii membri. Bancherul le reaminti că numele Clubului era dat de Alexandre Dumas, fiul unui ofițer francez și al unei sclave haitiene, ajuns pe culmile literaturii universale.
