Apollo. Nu-și amintea cine cântă în seara aceea, cu numele vopsit pe autocarul de turneu, dar, judecând după mulțime și țipete, era un nume mare. Simți că-i tremură mâinile când vârî cheia în broasca ușii de la intrare.
— Grăbește-te, îl zori Miami Joe.
Stătea pe carosabil, între două mașini de culoare închisă. Nu avusese timp să-și pună sacoul; era într-o cămașă albă descheiată la piept, jilavă de sudoare, ce-i cădea peste pantalonii mov cu dungi. Își ațintea pistolul asupra lui Carney ținându-l la brâu, unde mașinile îl ascundeau vederii.
Lumea din fața teatrului Apollo țipa în draci, iar șoferii care treceau pe lângă ei claxonau ca apucații. Artistul ieșea să-și salute fanii.
— Nu aprinde lumina, îi porunci Miami Joe după ce intrară în magazin.
Vedeau și așa. Lumina străzii ce învăluia frumusețile din magazin îl făcea pe Carney, de obicei, sentimental: doar el și locșorul ăsta făurit de el. Miami Joe îl împunse cu țeava în spinare.
— E careva aici?
— E închis.
— Te-am întrebat dacă-i careva aici, cioroiule.
Carney răspunse că nu. Miami Joe îi porunci să se oprească în ușa biroului, să se asigure că încăperea e goală. Îi spuse lui Carney să aprindă veioza. Ușa spre subsol era deschisă și Miami Joe se uită în jos cu atenție, lăsându-se un pic pe spate.
— Ce-i acolo jos?
— Subsolul.
— E careva acolo?
Carney clătină din cap. Îl luă gura pe dinainte:
— N-am avut timp să chem pe nimeni.
Miami Joe se așeză pe canapea. Judecând după expresia de pe chipul lui, părea uimit de cât de comod e modelul Argent. Carney rezistă ispitei de a-l convinge ce țuț e umplutura Airform.
Miami Joe îi făcu semn cu pistolul: Așază-te la birou. Carney se conformă și zări factura pe care i-o lăsase Rusty lângă telefon. În după-amiaza aceea vânduse un întreg set de mobilă Collins-Hathaway pentru camera de zi.
— Uită-te la mine, se răsti Miami Joe, asigurându-se că nu-l vede nimeni din stradă. Cum ai ajuns la Burbank?
— Mi-am amintit de fată.
— Mereu aceeași poveste, se înfurie Miami Joe. Își frecă clavicula și se relaxă: Vrei să știi de ce?
Carney rămase tăcut. Se gândea la soția și la fetița lui, la adăpost în patul lor. Acea micuță barcă de salvare pe creasta valurilor de pe întunecata,
dezlănțuita mare Harlem. El unul nu vindea mobilă de dormitor, dar un cunoscut de-al lui, din zonă, îi propusese o afacere. Dacă Alma n-ar fi început să mănânce rahat, acum ar dormi și el alături de ele, împăcat și liniștit. Din cauza ei a ajuns pe stradă. Dar, până la ea, au fost Freddie și anii în care acesta l-a vârât pe Carney în tot felul de afaceri tâmpite. Și el, care a tot acceptat. Se întrebă dacă văru-său o mai fi în viață.
— Din clipa când Chink s-a pornit să ne caute, începu Miami Joe, n-am vrut să aștept până luni pentru împărțirea prăzii. Pe urmă a trebuit să mă
gândesc – care dintre papagalii ce sunteți ar trăncăni între timp. Idiotul de văr-tu. Și dacă trebuia să-i iau maul unui cioroi… își frecă tâmpla, parcă
răzuindu-și țepii aspri ai unei dureri de cap. Știi ce? Jumătate din pietrele alea erau falsuri – mare porcărie, nu? Ce cioară tâmpită își ține sub lacăt, într-o cutie de valori, căcățișurile alea false?
— Am familie, spuse Carney.
Miami Joe dădu din cap plictisit.
— Oricum, m-am săturat să mai stau pe-acilea, zise el. Iernile-s reci ca dracu’. Și toți vă dați aere. Îi urăsc pe ăi de-și dau aere fără motiv. E aiurea.
Dacă mă-ntrebi, îți spun eu, tre’ să ai motive. Nu mă interesează. Mă trag din africani – tre’ să stau la soare. Se săltă în capul oaselor și își frecă bărbia cu țeava pistolului: Vreau să-l suni pe Pepper la Donegal’s – folosește cârciuma aia pe post de mesagerie. Sună-l și spune-i că mi-ai luat urma și tre’ să-și miște curul până aici, rapid. Să terminăm povestea. Voi doi, apoi Freddie.
Umflu marfa de la Betty, iar apoi o întind din groapa asta de gunoi cu primul tren. Unde-i văr-tu?
— Nu știu.
— Ba știi. Și, după ce o să am grijă de cioara aia de Pepper, o să te fac să-mi spui.
Carney sună la bar, conform instrucțiunilor. Era hărmălaie, dar, de cum rosti numele lui Pepper, barmanul le spuse tuturor să facă ciocu’ mic. Îi promise c-o să-i transmită mesajul.
— Unde ții banii? îl întrebă Miami Joe.
Carney îi arătă sertarul de jos al biroului.
— Nu te superi, nu? râse Miami Joe satisfăcut. Familie, i-auzi! Am avut și eu un văr din ăsta – pe vărul Pete. Am intrat în rahat până-n gât, frate, cu el. În tot felul de rahaturi. Dar era tâmpit ca un măgar și a ajuns un drogat. Nu te poți bizui pe-un zdrențuit care-și injectează droguri.
În timp ce-și amintea aceste detalii, mâna îi alunecă în jos, dar apoi îndreptă din nou pistolul spre Carney.
— Am făcut ce trebuia să fac. L-am înmormântat în locul unde mergea la pescuit. Tare-i mai plăcea acolo. Uneori simt ce urmează să se-ntâmple și își
dau seama că-i o binecuvântare. Mai ales în familie.
Carney întoarse capul scârbit. Zări încă o dată factura cu vânzarea strașnică reușită de Rusty. Un set complet de mobile Collins-Hathaway pentru camera de zi. Avea asigurați banii de chirie pe-o lună.
