— Și lui May i-ar fi mai ușor, stărui ea, are camera aia liberă. A fost anume
construită așa, pentru ventilația încrucișată.
— Și May? Așa vasăzică?
— N-ar trebui să rămână singură, de bună seamă.
La vârsta ei, tu fiind toată ziua la magazin. E rezonabil.
— Rezonabil.
— Noi credem că-i rezonabil. Mama mea întotdeauna spunea…
— Ți-a spus vreodată mă-ta să-ți vezi de treaba ta?
— Raymond?
— „Eu fiind toată ziua la magazin”. Ți-a spus vreodată mă-ta să-ți vezi de treaba ta?
— Ai s-o trezești pe May, observă Alma.
— Doarme buștean. Nu huruie trenul toată noaptea? Doarme buștean.
Nu-i mai vorbise așa niciodată, dar aștepta de mult acest prilej. Alma îl aștepta și ea. Își șterse mâinile de cârpa de vase. O așeză pe robinetul de la chiuvetă, îndoită exact la mijloc.
— Așa vorbești cu mine? Cine mă-ta te crezi, cioroiule? Am văzut cioroi boschetari ca tine toată viața, cu mâinile-n buzunare. Se gârbovi pusă pe imitat și își îngroșă glasul, dându-i un plus de culoare: Am ieșit să câștig și eu un dolar. Crezi că nu știu cu ce găinării te ocupi? Cu toată trăncăneala asta a ta?
Pe de-o parte, la ea ce-i în gușă și-n căpușă. Pe de alta…
Telefonul sună în camera de zi. Încă o dată. Alma își netezi rochia și se duse să răspundă. Carney se rezemă de chiuvetă. Pe fereastră zări bucătăriile a patru etaje din clădirea de vizavi: una cufundată în întuneric; alta, luminată, dar pustie; în următoarea, două mâini erau cufundate în clăbuci; în ultima, o mână subțire, maronie, scutura peste pervaz scrumul țigării. Lumea încerca să se descurce peste zi. Trenul 1 trase în gara de pe 125th Street, simți asta în degetele de la picioare. Nu avea cum să vadă șirul ferestrelor de la vagoane, oamenii ce se revărsau pe peron și coborau pe trepte, dar și-i imagină
împrăștiindu-se, fiecare cu drama lui personală. Mișcarea asta se repeta în mod regulat, la fel ca răsăritul și apusul soarelui. Oamenii se îndreptau spre casă, spre mașinile lor, lumina se prelingea pe ferestrele pătrate ale bucătăriilor. Parcă ar fi trăit în trenuri stivuite unele peste altele.
Tăinuitor și, pe deasupra, hoț. La urma urmei, îi furase fiica.
N-avea să și-o capete înapoi.
Relatarea pătimașă a Almei găsi un ascultător prietenos; de aici deduse că
la telefon e Leland. Dacă schimbul lor de replici n-o trezise pe Elizabeth, înseamnă că avea să doarmă până a doua zi, cu brațele întinse spre May, cu bebe cel nou între ele. Carney plecă.
*
Pe stradă, cei din primul schimb de sâmbătă seara își făceau de cap. Erau zgomotoși: puși pe miștocăreală, rhythm and blues, ciondăneli gata-gata să
se transforme în încăierări. Carney trecu printre perechile ce ieșeau la o cină
specială sau una obișnuită, în locurile pe care le frecventau de obicei, unde știau ce trebuie să evite din meniu. Se feri de puțoii jegoși, care la ora aia ar fi trebuit să fie în pat, în loc să alerge și să zbiere ca nebunii, și de puștanii ce storceau și ultimul strop al zilei înainte de-a se întoarce acasă gâfâind la fereastra deschisă, de lângă pat. În apartamentele închiriate și în casele cu mai mulți proprietari, cei din schimbul doi se pregătesc să intre în scenă. Zac uitați în cadă, își calcă țoalele dichisite, își pregătesc alibiurile și confirmă
ordinea de zi: Ne întâlnim la Knight’s și plecăm de-acolo mai departe. Plus bărbații și femeile din schimbul doi fără nici o întâlnire planificată, care se mai uită o dată în oglindă înainte de a se lăsa în voia destinului de sâmbătă
seara.
Mai erau apoi pungașii, care își legau șireturile la pantofi și fredonau melodioare săltărețe, căci în curând țignalul de la miezul nopții îi va chema la treabă.
Știa din capul locului încotro se îndreaptă: Riverside Drive. Traversă
strada să evite predicatorul stradal, apoi traversă încă o dată, să ocolească
biserica baptistă de pe 128th Street și enoriașii ce intrau unul câte unul. Era sătul de ofertele de vânzări pe ziua de azi. Nu mă lovi, o să vorbesc. Spune-mi ce vreau să știu, că dacă nu… Iar apoi Alma cu Lasă fetele să stea la noi. Dă-i suficient timp lui Elizabeth și o să vină la vorba lor, și-or fi spus Alma și Leland. O să-și dea seama de caducitatea opțiunilor ei. El era șobolanul care se târâse afară din canal și se strecurase înăuntru pe sub ușă.
Propunerea Almei era rezonabilă, deși nu din motivele invocate de ea.
Carney își pusese în pericol familia, de-aia o și înjurase. Le lăsase tâlharilor o urmă ce ducea la ușa lui. Un tip din echipaj era mort, alți doi membri dispăruseră… dar nu-i așa. Avea dreptate Pepper. Era mâna lui Miami Joe, e clar. Miami Joe nu dispăruse. Îl omorâse pe Arthur și umflase banii și pietrele prețioase prăduite la Theresa. Poate că-i făcuse rău lui văru-său. Iar dacă Miami Joe încă nu virase spre Sud, trebuia să-i lichideze pe toți ceilalți, ca să preîntâmpine răzbunarea lui Chink. Sau ca să-i împiedice – adică să-l împiedice pe Pepper – să regleze conturile. Carney nu știa cum funcționează
acest segment al lumii interlope. Poate că Miami Joe e în Florida sau poate că
n-o să părăsească orașul până când nu se asigură că nu-i mai ia nimeni urma.
Dinspre râu se pornise o adiere. Puturoasă, dar răcoroasă. Încordarea
provocată de vânătoarea de după-amiază și cârâiala cu Alma îi dispăruse.
Era un pic amețit – nu mai mâncase de la micul dejun. Traversă pe latura vestică a străzii și o luă spre nord, urmărind cu privirea zidul de pe Riverside Drive, cu zigzagul lui de cărămidă roșie și calcar alb, maiestuos.
Perimetrul unui fort menit să-i apere pe cetățenii cumsecade din Harlem. Iar greșește – o cușcă menită să împiedice mulțimea nebună pentru care străzile alea înseamnă „acasă“ să fugă altundeva în lumea mare. Cine știe ce ravagii și prăpăd ar face dacă i s-ar permite să gonească în libertate printre oamenii decenți. E mai bine să fie ținută aici, pe insula asta cumpărată cu douăzeci și șapte de parai de la indieni, așa se spune. Douăzeci și șapte de parai însemnau mult mai mult pe vremea aia.
Traversase din dreptul numărului 528 de pe Riverside Drive, cea mai recentă prospecțiune a lui. Către asta tindea. Cine nu și-ar dori să locuiască
