Omul spuse că-l cheamă Jones și că-l cunoaște pe Miami Joe din Florida.
Era în voiaj de plasare a unor produse, iar Miami Joe i-a spus că poate dormi pe jos. El n-o să prea dea pe-aici, după spusele lui Jones.
— Ce vinzi? îl întrebă Pepper.
— Dacă-mi dați voie, vă arăt… Jones porni spre valiza de la capătul patului.
Cearșaful păstrase imprimată urma estompată, murdară a trupului său.
Pepper scoase pistolul:
— Lasă-l pe el.
Carney desfăcu încuietorile valizei albastre, uzate. Marfa lui Jones era așezată în buzunare căptușite; erau flacoane cu lichide închise la culoare.
Carney se duse cu una la fereastră, unde firele de praf pluteau în lumina soarelui: APĂ VIRILĂ.
— Mișto, nu? întrebă Jones.
Se rezemă de noptiera paradită, acoperită de pete maro, urmele arsurilor de țigară ce aduceau cu o droaie de gândaci de bucătărie.
— Sunt furnizor de loțiuni tonice masculine avizate, urmă Jones, în caz că
aveți probleme maritale sau doriți să vă crească barba.
— Dă-le-n mă-sa, nu duc lipsă de carici, zise Pepper.
Jones se întoarse către Carney.
— Dumneata ce zici, domnule? Soția dumitale cu siguranță ți-ar aprecia pasul mai elastic. Ai auzit de ochii dulci? Loțiunile astea o să-ți dea binocluri dulci.
Până să-i răspundă Carney, Jones întinse mâna spre sertarul de sus al noptierei. Băgă mâna în el și Pepper îl închise cu un șut, prinzându-i-o înăuntru. Carney scăpă Apa Virilă și sticluța se izbi de parchet, dar scăpă
întreagă. Nu și oasele mâinii lui Jones, judecând după trosnituri. Se prelinse pe podea urlând de durere.
Pepper îi puse bocancul pe grumaz și îl ținu apăsat. Îi spuse lui Carney să
verifice conținutul sertarului. Înăuntru erau un cuțit de vânătoare ruginit și niște cărți de acces la un club de gentlemeni din Bronx.
— Nu vă știu cine sunteți, ciorilor, gemu Jones, care, fără ochelari, arăta ca o cârtiță. Miami Joe e pe nasoale cu niște dilimandroși.
— Când se întoarce? îl întrebă Carney.
— Nu se mai… s-a cărăbănit ieri, spuse Jones. Camera e plătită până la sfârșitul lunii.
— Încotro? îl chestionă Pepper.
— Îi era dor de casă.
— S-a întors la Miami? întrebă Carney.
— Pe cioroiul ăla nu-l cheamă Chicago Joe, cioară, pufni Jones.
— Ce crezi? îl întrebă Carney pe Pepper când urcară înapoi în camionetă.
Unul dintre buzunare îi era umflat. La un moment dat șterpelise o loțiune de-a lui Jones.
— E clar, Miami Joe pune la cale ceva necurat, zise Pepper. Însă el l-a mătrășit, oare, pe Arthur, sau Chink Montague e cel care i-a lichidat pe Arthur, și-apoi și pe Miami Joe? în fond, ar putea foarte bine să zacă în Mount Morris Park.
Cu moaca terciuită, adăugă Carney. Nu-i ardea lui de locul unde or fi banii și pietrele prețioase. Voia să știe doar cât de bine o să doarmă la noapte.
— Nu, e mâna lui Miami Joe, hotărî Pepper. El l-a ucis pe Arthur și a săltat banii.
— Trebuie să mă întorc, spuse Carney.
— Desigur.
Rămaseră tăcuți cale de două străzi, după care Pepper spuse:
— Încă mai ai mutra aia a ta, îngândurată.
— Poftim?
— Ne-am întâlnit cu secole-n urmă, îl lămuri Pepper. Cu taică-tău, la vechea voastră adresă de pe 127th Street. Cu „The Montgomery” cioplit pe fațada clădirii. Suna marfă. Pe vremea aia.
Erau la un stop, în spatele unei autocisterne cu benzină.
— Nu era deloc marfă, răspunse Carney.
