31 Cartierul Bedford-Stuyvesant, situat în nordul Brooklynului, renumit pentru cele peste opt mii de clădiri construite în stil victorian înainte de 1900.
Carney nu găsi puterea să-i ceară lui Gladys detalii. Ras de poliție – așa bănuia el c-o să părăsească taică-său planeta asta. Ras de poliție sau de un alt pungaș. Pe Gladys a văzut-o ultima oară în ziua când s-a dus să preia camioneta lui taică-său. Ea s-a aruncat bocind pe capotă de parcă ar fi fost sicriul mortului. Doi țipi, vecini de stradă, au trebuit s-o târască de-acolo.
Carney avea camioneta de un an când a trecut peste un cui pe Lenox Avenue. S-a dus să ia roata de rezervă din spate. Așa a dat peste bani.
Treizeci de mii de dolari, bani gheață. Banca ascunsă într-o roată de rezervă.
Dacă ar fi vândut camioneta, nu i-ar fi găsit. Trei luni mai târziu, semna închirierea spațiului comercial de pe 125th Street.
*
Tovarășul de drum al lui Carney tăcea cu un aer satisfăcut, întorcând capul să admire posteriorul bunăciunilor din cartier și povestind drumurile bătute pe bulevarde.
— Ăla-i un local ca lumea, cu pui, spuse Pepper. Ai mâncat vreodată acolo?
Sângele de pe blugi i se uscase, de la distanță părea o pată întunecată de ulei sau funingine. Pepper ședea în față, dar la volan era el.
Pepper spuse că vrea să oprească la Jolly Chan’s, să mănânce pui cu legume. Patronul îl cunoștea și îi pofti la o masă în colț, lângă fereastră.
Lângă ușa bucătăriei era un acvariu cu apă verzuie. În el mișca ceva. Pe tapet se zvârcoleau dragoni roșu-portocalii, învolburându-se ca norii.
Nu vorbiră mult, iar Carney avea stomacul prea întors pe dos ca să poată
mânca. Pepper era și el îngândurat și mâncă doar jumătate de porție. Ședea în așa fel încât să vadă ce se întâmplă pe stradă.
— Ce-ți veni să te-apuci să vinzi canapele? îl întrebă Pepper împingându-și mâncarea din farfurie.
— Sunt întreprinzător.
— Întreprinzător? îl persiflă Pepper, cu accent pe prinzător. Ăsta-i un pungaș care-și plătește impozitele.
Carney îl lămuri că a primit un pont despre un magazin de mobilă pus pe butuci. Fostul chiriaș își luase zborul în toiul nopții. Chiria era mică. Era pomană curată. Carney era agitat și bâlbâială îl împiedica să studieze chipul împietrit al lui Pepper. Ce-o fi în mintea lui? La fel de bine ar putea discuta cu trotuarul. Carney îi împărtăși câteva poante învățate la cursurile de management despre logistica preluării unei afaceri falite. Când să păstrezi și când să rupi legăturile cu furnizorii, cum să eviți asumarea unor răspunderi.
De pildă, canapeaua de la subsol. Era acolo, o problemă moștenită, și el trebuia să găsească o soluție.
— Nu contează cum a ajuns acolo, zise Pepper. Grija ta e cum să-i dai de capăt. Toporul e bun la o adică. La fel, focul și un chibrit.
Carney sorbi o gură de apă.
— Chiar dacă mi s-a spus că prea repede pun mâna pe canistra de benzină, zise Pepper făcând semn să li se aducă nota și turnă ketchup pe mâncarea rămasă. Așa, Chan n-o poate servi următorului client.
Pepper avea un mod de gândire total diferit.
— De unde ești, omule? îl întrebă Carney.
— Din New Jersey, răspunse Pepper, de parcă ar fi fost cea mai tâmpă
întrebare care i s-a pus vreodată.
Prăjiturelele erau uscate, iar răvașele demoralizante.
Firma cu doctorul de la intrarea adăpostului dispăruse; cele două lanțuri zăngăneau pe suportul metalic. Carney i se alătură lui Pepper fără să-l mai întrebe. Ușa din față era descuiată. Proprietarul, un pitic cu păr cărunt, mătura holul din față. De cum îl zări pe Pepper își întoarse privirea într-o parte. Carney se obișnuise cu efectul pe care-l avea acesta asupra semenilor săi.
— La doi, zise Pepper.
Treptele scârțâiră tot drumul până sus. Ca și cum un uriaș ar fi zgâlțâit zdravăn clădirea, iar apoi ar fi așezat-o la loc, bine stoarsă.
Nu răspunse nimeni la primele două bătăi în ușă ale lui Pepper.
— Da?
— Pepper sunt. Cu Carney.
— Nu știu nici un Piper. Și nici vreo sare. Vezi-ți de treabă.
Nu era vocea lui Miami Joe. Tipul ăsta ziceai c-a citit o carte cândva.
Pepper își trecu degetul peste tocul ușii, să-l verifice, apoi, dintr-un picior, dădu ușa de perete. Locatarii pe termen lung închiriază camera gata mobilată, presupuse Carney, judecând după ghiveciul de stiluri. Vechea canapea Morgan din anii 1930, înainte ca firma să dea faliment pentru că
refolosea saltele vechi, murdare, ca umplutură; biroul scrijelit, din lemn de pin; măsuța de cafea cu tăblia de placaj, gata să se răstoarne dacă pui pe ea o scrumieră. Dormi aici câteva săptămâni sau luni, iar apoi furișează-te spre următoarea lovitură. Între timp, mobila pătată circula din cameră-n cameră, dacă ai nevoie de un pat, te costă doi dolari pe săptămână, iar dacă mai vrei o veioză, se rezolvă și asta.
Omul din cameră arăta cum te-ai fi așteptat, avea brațe descărnate și burtă, cu ochelari cu ramă groasă, neagră, năuc în maioul și izmenele lui gălbejite în fața acestor străini.
— De ce-ați făcut asta? întrebă el arătând spre ușa bușită.
— Îl căutăm pe Miami Joe, spuse Pepper.
— Aveți ochi în cap – vedeți că nu-i acilea.
