Pepper era gurmand, în sensul că-i plăceau și antricotul, și scărița. Nu mai plănuise o lovitură de ani de zile, cu munca de teren pe care o presupunea; urmărirea traficului și a mijloacelor de transport și cât de des patrulează
mașina poliției; programul personalului, al șefilor și al paznicilor. Să
calculezi când poți să te piși. Cândva îi plăcuse și treaba asta – concepția, soluția, alegerea echipajului. Acum se lăsa dus de valul diferitelor lovituri.
Nu mai era nici așa de ager, nici așa de flămând ca pe vremuri. Câte o solicitare îi mai pica din cer sau nu. Un gagiu ieșea de la bulău și voia să
ajungă înapoi, sau un tip punea la cale o lovitură babană. Poate că Pepper nu mai era la fel de ager ca pe vremuri, dar cum erau borfașii acestor zile? Era destul de ager. Nu, nu mai făcuse de mult o scăriță, dar își intră rapid în mână.
Aștepta și stătea la pândă pentru firfiricii lui Carney. Își găsi micuțele agende de altădată, în care își așternea planul loviturilor. Vremea frumoasă
îi venea în ajutor. În iunie au fost câteva săptămâni toride, însă a plouat rar.
În primele două zile, Pepper a luat împrumut Ford-ul Crestliner al lui Tommy Lips, dar, spre norocul lui, Duke era un tip care umbla mult pe jos, un bondoc complexat de statură, și simțea nevoia să pășească țanțoș peste tot. Capul mic îngropat în dosul volanului era, probabil, o sursă de mișto necruțător. Spre norocul lui, căci Pepper avea boală pe Crestline-ul lui Tommy Lips, era o rablă de rahat.
Zilele treceau. Pe neobservate, răsărise o nouă versiune a acestui colț al 125th Street, o grămadă de bombe fuseseră demolate și apăruseră niște localuri de împinge-tava elegante, magazine de produse electronice și de discuri. Fără să fie vreun sentimental, Pepper își aminti de ultima lui vizită la Mill Building. Sau încercă să-și amintească. Precis că îl ținuse pe mototolul ăla de glezne (avea pantofi negri, ascuțiți și șosete negre cu jartiere) atârnat
cu capul în jos pe fereastră și îl amenințase că-i dă drumul pe Madison Avenue (fereastra era pe latura estică), doar atât își mai amintea. Îi veni în minte numele individului, Alvin Pitt, și faptul că era specialist în osteopatie, dar pentru nimic în lume nu mai știa de ce îl ținuse așa. Era nedumerit.
Poate, după ce-și termină treaba de-acum, o să-i facă o vizită, să-l întrebe de ce s-a ajuns la circul ăla.
În zilele lucrătoare, la amiază, Duke se ducea să prânzească cu mahării de talia lui. Pepper îi recunoscu pe unii, îi văzuse în ziare: judecători, avocați, politicieni. Luau masa la localuri celebre din Harlem, unde în viața lui nu-i călcase piciorul, haleau homari în sos la Palm și friptură de vită în crustă de pate și foitaj la Royale, iar de băut, beau coniac la Salonul Orhideea din Hotelul Theresa. Apoi se întorcea în Mill Building. Bancherul era membru al Clubului Dumas de pe 120th Street, care, la o mai atentă observație, se dovedi a fi o adunătură de jigodii. Mersul țanțoș al lui Duke se împleticea după o vizită la Clubul Dumas, iar Pepper presupuse că acolo bea un bogătan la ora când băuturile se vând la preț redus. Apoi se ducea acasă pe Riverside Drive, într-una dintre clădirile monumentale cu portar somnoros și o intrare de serviciu cu lacătul spart. Odată întors acasă, Duke își petrecea acolo toată
noaptea.
Asta era tot, în afară de cele două întâlniri săptămânale cu o fufă pe nume domnișoara Laura, care lucra într-un apartament situat la intersecția dintre Convent și 141st Street. După ce Pepper și-a însușit orarul lui Duke, Carney l-a pus s-o fileze pe fată.
— Ăhă, dar spune-mi, ce vrei să-i fac lui bancheru’? l-a întrebat Pepper.
Îl suna de la un telefon public din holul cinematografului Maharaja de pe Broadway. Filmele de pe afiș erau Sicriul doctorului Blood și Creatura din marea bântuită60. Pe vremuri aici se jucau vodeviluri spumoase. Acum, principala virtute a acestui loc era șirul de telefoane publice instalate în hol și sala întunecată din spate. Un loc numai bun pentru liber profesioniști și activitățile lor.
— Nimic, fu răspunsul lui Carney. Nu trebuie decât s-o filezi pe cucoana de pe Convent.
Cucoana.
— De bancher se ocupă altcineva?
— Nu. Deocamdată pun cap la cap toate detaliile.
Pepper a pus telefonul în furcă și a deschis ușa cabinei. Lumina se stinse în urma lui. Maharaja a decăzut în ultima vreme dacă stă să se uite mai bine. La 60 Filme horror britanice difuzate în anul 1961.
această oră, holul era populat mai ales de drogați și parașute. De jartele penale și clienți. Toată lumea din sală o dă sau o ia la muie ori și-o ia la labă, acesta-i triumful cinematografic al Sicriului doctorului Blood au ba.
Va trebui să-și caute un alt loc? Sau așa o fi de-acum peste tot – locuri lăsate în paragină, triste, periculoase? Ultima oară când a fost aici, a observat doi șobolani cenușii care se cordeau în popcorn, se împerecheau în recipientul gălbui, unsuros. Poate că ar fi trebuit să acorde atenția cuvenită
acestui semn.
Telefoanele funcționau în continuare și niciodată, nu erau cozi.
La bodega Big Apple, o bombă mai de Doamne ajută de la periferie, Pepper se așeza de fiecare dată la aceeași masă. Potolul era ca lumea, chelnerițele drăguțe, avea vedere spre nr. 288. Nu se miră văzându-l pe peștele sosit să-și încaseze mălaiul, iar acesta nu era nimeni altul decât Cheap Brucie.
Cheap Brucie era tipul de gașper care plasa fetele în apartamente, punându-le să lucreze cu o clientelă stabilă. Se ocupa de comerțul ăsta de mult, dinainte de întoarcerea lui Pepper de pe teatrul de operațiuni din Pacific. Omul n-avea vârstă: femeile lui se treceau cât ai zice pește. Pepper auzise nu o dată povești despre cadavrele de care scăpa în Mount Morris. Cu șase ani în urmă a văzut cum a tăiat-o Cheap Brucie pe-o fufă de-a lui cu briciul, la ora trei dimineața, la Hi Tempo Lounge. Ziceai că i-a desfăcut fermoarul pe un obraz. A fost într-una dintre acele nopți lungi care ar fi fost și mai lungi dacă n-ar fi răsunat țipătul acela. Te trezea rapid la realitate.
Domnișoara Laura avea două întâlniri pe zi. Gagiii îi aduceau lucruri pe care ea le arunca mai apoi în pubelă: uriașe buchete de flori și cutii roșii de bomboane de la Emilio’s. Cei care dădeau la buci de două ori pe săptămână, ca Duke, erau ceva mai bine îmbrăcați. Cu cât mai bine îmbrăcați, cu atât mai scârțari.
Câteodată domnișoara Laura scotea capul pe fereastra ei de la etajul doi, să
se uite după ei cu o furie incandescentă care-l făcea pe Pepper să-și plece capul în piept și să-și privească țintă cafeaua.
*
Pe la începutul lui iulie, Pepper a trecut pe la magazinul de mobilă. Marie îl urmări cu privirea în timp ce traversa salonul cu exponate. El o salută dând din cap și ea îi întoarse spatele, speriată de indiferența lui.
Carney coborî jaluzelele în birou. Părea mai suplu sau mai indispus, ca și cum n-ar fi dormit destul.
— Fain seif, comentă Pepper.
— Ce nu-ți place la el?
— În afară de faptul că-i prea mic?
— Da.
— E un Ellsworth și mă bucur de fiecare dată când văd un Ellsworth. Dar tu n-ai nevoie de un seif care-l fericește pe un hoț.
Treaba asta îl făcu pe Carney să fie posac pe toată durata întrevederii.
— Am fost pe lângă locuința ei, m-am așezat la o masă în bodegă, spuse el.