Se confirmă și vizitele lui Duke, totul.
— Bineînțeles că se confirmă, zise Pepper. Credeai că mănânc rahat?
Îl plăti pe Pepper pentru treaba asta și îi ceru să ia urma unei alte persoane
– Biz Dixon.
— E un prieten al vărului meu Freddie.
Pepper ridică din umeri.
— Am crescut împreună, adăugă Carney.
Pepper îl cunoștea pe Biz Dixon și avea o părere proastă despre el. Era un reprezentant tipic al noii generații de borfași din Harlem: nechibzuit, sălbatic, ușuratic. Acum câțiva ani, Corky Bell îl angajase pe Pepper să se ocupe de securitatea unei uriașe partide de pocher ce se organiza an de an în ianuarie, în weekendul de după Anul Nou. Lui Corky Bell îi plăcea să aibă
la masă și câțiva țipi onești, care nu s-ar fi prins în joc dacă s-ar fi trezit amenințați de niște căcănari. Partida ținea trei zile, treaba mergea țuț, toată
lumea era cuminte, mai puțin în anul când s-a băgat Bix Dixon.
Corky Bell l-a angajat și pe barmanul care sâmbătă seara lucra la Hotelul Theresa. Acesta turna pileala cu generozitate, după cum era de așteptat întrun tripou. Erau aduse fripturi de vită cu pâine de secară, iar apoi ouă-ochiuri. Într-un an, Corky l-a adus pe Sylvester King, să-și interpreteze într-o versiune a capella șlagărul Summer’s Romance. Erau veri, de aia i-a ieșit pasența. În plus, Corky făcea și un pic de cămătărie și, cu o scurtă prezență
aici, îl scutea de dobânda pe o săptămână la împrumutul pe care i-l acordase lui King pentru noua lui piscină din Long Island. Piscina avea forma unui rinichi și era prevăzută cu un pulverizator de aerosoli cu mireasmă de iasomie, un afrodiziac bine-cunoscut.
Un contabil alb din Connecticut, pe nume Fletcher, îi tot ciugulea banii lui Dixon. Fletcher n-a zis nimic când Dixon s-a apucat să-i dea cu flit – De ce nu zici pas când ai un șesar, De ce joci cu cărțile alea de căcat – chestie care l-a ofticat la maxim pe vânzătorul de droguri. Contabilul era un blambete care, din curiozitate, frecventa periferia asemenea fetelor albe de pe Park Avenue, ce ies în fiecare weekend la Mel’s Place. Din când în când, șmecherii și blambeții trebuie să se adune la un loc, să-și consolideze deciziile vitale.
Partida organizată de Corky Bell era un loc unde asta se întâmpla.
Asta dacă negrii de teapa lui Biz Dixon n-o dau în bară. Acum, pe cinstite, ultimul anunț al lui Fletcher, „Trei popi“, felul cum și-a împins ochelarii în sus pe nas a fost de-a dreptul enervant, dar fără a depăși limitele bunului-simț. Dixon l-a împroșcat cu scotchul din pahar și a sărit ca ars. Pepper l-a interceptat, l-a apucat de guler și l-a târât în stradă. Dixon făcea spume.
Tipul avea un gagiu cu el, însă Pepper și-a închipuit c-or fi auzit de isprăvile lui, căci s-au căcat pe ei de frică și au dat cu pasul. La sfârșitul partidei, Fletcher i-a lăsat lui Pepper un bacșiș de o sută de parai, cu care acesta și-a cumpărat o pătură electrică.
— Îl cunosc pe Dixon, zise Pepper.
— Adică nu te bagi?
— Nu-nseamnă că nu mă bag. Înseamnă că cioara aia nu tre’ să mă vadă.
Își frecă cu pumnul strâns țepii de pe bărbie. Între Duke și domnișoara Laura exista o legătură. Pepper nu-și dădea seama care-i treaba cu vânzătorul de droguri în toată povestea.
— Ce-are de-a face cu Duke?
— Trebuie să mă ocup de-o treabă înainte de-a mă apuca de alta și mai am ceva de făcut și înainte de asta.
Pepper nu era plătit destul cât să-și bată capul cu aceste cimilituri. Mai mult: îl durea-n șpiț. Plecă, dar nu înainte de-a arunca o ultimă privire seifului Ellsworth. Clătină din cap.
Pentru următoarea operațiune luă cu împrumut mașina lui Tommy Lips.
Dixon l-ar fi recunoscut pe Pepper, în ciuda anilor și a dușmanilor pe care îi adunase între timp, așa că apelă la Tommy Lips. Cu atâtea ținte în vizor, avea nevoie de un olac care să-i țină locul. Când se ridică să dea mâna cu Pepper, Tommy Lips își lăsă conturul vizibil, maro, al trupului întipărit în fotoliu. Îi spuse că-i place treaba și-i repetă asta până la dezgust.
Așa începură câteva zile de patrulare prin Harlem, în urmărirea negustorului de droguri. Dixon era un băiat frumușel, cu pielea mai mult albă decât neagră, în mare formă după antrenamentele de box sau naiba știe ce de la Dannemora61. Pepper nu putea să-și dea cu părerea pe tema tipurilor de activități recreative din închisoare, căci n-avusese plăcerea s-o viziteze. Dixon ținea dietă și se îngrijea la fel de mult și de părul care îi atârna în bucle strălucitoare.
Carney i-a spus că Dixon își face veacul într-o locuință de pe Fifth Avenue 61 Aluzie la închisoarea de maximă securitate Clinton din localitatea Dannemora, statul New York.
și de-acolo a început Pepper să-și urmărească omul, care l-a condus la diferite hogeacuri. Casa maică-sii de pe 129th Street, hogeacul a două țuțurici de pe Madison colț cu 112th Street, respectiv 116th Street, plus o serie de mediocre localuri cu preparate din carne de pui și restaurante chinezești. O
dată a luat masa cu Freddie. Pepper a reținut acest detaliu.
Au urmărit apoi mișcările lui Dixon pe piața muncii. Echipajul lui era alcătuit, până la unul, din același clan de tinerei tupeiști și prostănaci de care dai la tot pasul la periferie. Niște ratați. La Maharaja se dădeau filme cu delincvenți juvenili și motocicliști, în care apăreau niște puștani albi furioși.
Nu se făceau filme despre versiunile lor de culoare, de prin Harlem, dar existau și aceștia, cu ura lor viscerală fată de lumea în care trăiau. Dacă erau oameni cumsecade, făceau marșuri de protest și încercau să îndrepte lucrurile pe care le urau. Dacă erau oameni răi, se duceau să lucreze pentru indivizi ca Dixon.
— Ia uite-i, spunea Tommy Lips. Îi urăsc. Bagă-ți, băi, cămașa-n pantaloni!
Tinerii borfași erau, fără doar și poate, șleampeți. Tommy Lips avea boală
pe comportamentul lor și, totodată, le invidia vitalitatea. Ieșise din joc după
ce un caraliu îi trăsese câteva pulane în scăfârlie. Se alesese cu momente de amnezie și cu tremurul mâinilor. Era bun de babysitter, deși turuia prea mult.
— Sunt de-a dreptul indecenți, zise el.
Pepper i-a urmărit pe angajații lui Dixon – micii vânzători de droguri și smardoii lui de rahat – până când l-a identificat pe cel mai incompetent și cel mai ocupat dintre ei. Potrivit spuselor barmanului de la Clermont Lounge, pe spaniolul clăpăug, pus pe fapte mari, îl chema Marco. El îi supraveghea pe cei mai mărunți dintre detailiști în principala piață a lui Dixon, la intersecția dintre Avenue și 103rd Street. Erau clienți albi statornici, căci era lângă o stație de metrou. Studenți mânjiți și pulifrici prost plătiți, cu un obicei ascuns. Slujbași din oraș cu tremurici. După încă două zile de filaj, au identificat hogeacul-ascunzătoare, situat la două străzi mai încolo, care porneau tot din Amsterdam, într-un apartament de la subsolul unei case dărăpănate.
— Șacalii ăștia pun mâna pe tot, spuse Tommy Lipps într-o după-amiază.
Muștele negre roiau în jurul mormanului de gunoi lângă care parcaseră, îi scoteau din minți.
— Ai mai fost în ultimul timp pe First Avenue?
