ar trebui să-l înfățișăm așa cum e în realitate.
— Cum?
— Ar trebui să fie un maldăr de poze cu diferite laturi ale lui, ca în Screenland67, unde Montgomery Clift apare pe mai multe pagini, în tot felul de scene.
— O să fim presați de timp, a prevenit-o Carney.
— Scene diferite, cu alte articole de recuzită.
— Așa…
— Așa o să procedăm, hotărî domnișoara Laura. Păi după cât ți-ai bătut capul? Asta e ce-ți dorești – și luă în mână frâiele coregrafiei, tot așa cum șoferul se ocupă de ușcheală, iar șplingarul de seif.
Era timpul să se apuce de treabă. Domnișoara Laura stinse țigara strivind chiștocul.
— Gata?
— Pot să pun un disc? întrebă Zippo.
Ea arătă cu cutia de bere spre Zenith Record Master. El puse acul pick-upului pe Mingus Ah Um68.
Zippo își deschise geanta cu echipament, Laura se duse să și-l aducă pe-al ei.
Compania Burlington Hall din Worcester, Massachusetts, confecționa mobilă încă de la jumătatea secolului al XVIII-lea și era respectată în lumea întreagă pentru meșteșugul nepereche și detaliile superbe ale produselor ei.
Se spune că Prințul Afonso al Portugaliei avea un pat cu baldachin de-al lor, care fusese târât opt sute de kilometri, prin mlaștini și peste viroage, până la reședința lui de vacanță de pe Amazon, pentru ca urmașul său la tron să fie conceput în cel mai luxos pat, într-unul dintre cele mai sacre locuri de pe pământ. Până la urmă, soția lui s-a dovedit a fi stearpă, dar prințul și ea au avut parte de magnifice clipe de somn în scurta lor viață. Dacă Francis Burlington, întemeietorul companiei, ar fi văzut sortimentul bogat de accesorii depozitate de domnișoara Laura în șifonierul lăcuit, produs în 1958, cu silueta lui regală și tâmplăria lui artistică, s-ar fi răsucit în mormânt.
Ori s-ar fi arătat încântat. Ca vânzător, Carney era prea inteligent ca să
67 Revistă lunară de cinema publicată în SUA între 1920 și 1971.
68 Charles Mingus (1922-1979) a fost un celebru jazzman american de culoare, compozitor, contrabasist și șef de orchestră.
presupună ce gusturi are un necunoscut. Încercă să nu ghicească la ce sau în ce parte a corpului erau folosite obiectele alea. Făceau aluzie la un domeniu situat dincolo de poziția misionarului, unul necartografiat de el. Îi scoase pantofii lui Duke în timp ce Zippo își făcea griji în legătură cu lentilele și camera lui, iar Laura schița ordinea evenimentelor.
— De unde ai chestia aia? se interesă Zippo. Am văzut așa ceva prin Catalogul Crispus.
— E din Franța, răspunse domnișoara Laura.
Trosc. Aprinderea blițului scoase un zgomot neliniștitor, ca de sfărâmătură, sunetul unui monstru ce zdrobește oase. Conversația lumească dintre domnișoara Laura și Zippo – Saltă-i capul, Poți să-i ridici cracul ăla – îl scotea din minți pe Carney. Asta să fie lumea lui normală? își apăsă gâlma de sub ochi până simți că-l doare.
Trosc. Carney trase linie între primirea de la Dumas, de la începutul verii, și această seară de revanșă libidinoasă. Găinarii, spărgătorii machiți, infractorii sonați cu care tranzacționase de când se apucase să vândă
televizoare de ocazie și veioze la mâna a doua nu-l pregătiseră pentru isprăvile echipajului de scursuri de astă-seară. Așa să arate oare răzbunarea, luând forma coregrafiei grotești din hogeacul domnișoarei Laura? Poa’ să-i zică răzbunare? Lui nu i se părea că ar aduce a răzbunare.
— Adevărul e că-i foarte fotogenic, comentă Zippo.
Trosc. Domnișoara Laura avea pielea strălucitoare. Acum ziceai că-i personificarea răzbunării: aprigă și hotărâtă, nu știa ce-i îndurarea.
Umilință: iată cuvântul folosit de Elizabeth pentru a descrie refuzul Clubului Dumas de a-l primi pe Carney printre membrii săi. Duke poate să facă ce vrea, fiindcă el e omul cu banii. Poate să-ți poprească proprietatea ipotecată, să-ți anuleze împrumutul bancar, să-ți ia plicul și să-ți spună să te duci s-o iei în mână.
Trosc. Așa mergea treaba în toată țara, dar trebuiau schimbate normele pieței din Harlem, căci așa răsărise Duke. Omulețul era întruparea sistemului alb ascuns sub o mască neagră. Deviza lui era umilirea altora, dar astă-seară domnișoara Laura îi făcea pui de giol.
— Îmi doresc, de fapt, să mă apuc de filme, spuse Zippo.
Carney se cărăbăni după zece minute și zăbovi pe hol. Când Zippo îl chemă
înăuntru, bancherul dormea sub cearșaful de satin albastru, iar șifonierul era închis, încuiat. Domnișoara Laura se schimbase, era în blugi, cu o cămașă
bleumarin cadrilată. La picioare avea o uriașă valiză roșie. Cheap Brucie fusese cel care i-a prezentat-o lui Duke. Când o să se trezească, bancherul se va plânge conducerii. Ea aruncă o privire prin locuință și conchise:
— Am terminat și cu căcatul ăsta.
Zippo termină de împachetat echipamentul.
— O să scot niște fotografii faine, spuse el. Și-o să le duc tipului de la ziar.
— Cu ziarul o să începem. Să vedem ce-o să se-ntâmple.
— Și-l lăsăm aici așa, mangă? întrebă Zippo.
Domnișoara Laura plescăi, dă-l în mă-sa.
— Să doarmă până trece efectul somniferului, cum ne-am vorbit, spuse Carney. Uneori te trezești și constați că somnul te-a purtat în cele mai nasoale locuri.
Zippo îi dădu sas, dând colțul lui 142nd Street de-ndată ce trioul ajunse pe stradă, fredonând în surdină.
— Camioneta mea-i acolo, spuse Carney.