Apartamentul lor era la etajul doi, orientat spre capătul nordic al delușorului unde fusese înălțat Mausoleul lui Grant69. În locul râului Hudson, ferestrele lor dădeau, în cea mai mare parte a anului, spre pata de culoare a frunzelor de stejar, iar în rest, spre o pantă brună, ce zgâria ochii.
— Asta se cheamă priveliște sezonieră, spuse Alma, care era botoasă de când John refuzase s-o „îmbrățișeze pe mămăița“.
John era, în general, îngăduitor când venea vorba de solicitările nemeritate de afecțiune formulate de oamenii mari, așa că lui Carney refuzul acesta i se păru un semn de onestitate.
— La iarnă toate frunzele astea verzi or să dispară, zise Leland.
— Da, răspunse Carney. Așa pățesc copacii.
Se rugă rapid, în gând, s-o vadă pe Elizabeth revenind din bucătărie cu prăjiturile. Își întrebă socrii cum se simt în Park West Village, complexul situat lângă Columbus Avenue, unde tocmai se mutaseră.
— Ne place, răspunse Alma. Tocmai se deschide un supermarket Gristedes.
Erau la al treilea apartament de când vânduseră casa de pe Strada Aspiranților. Din primul s-au mutat fiindcă zona se transforma într-un bazar de droguri odată cu schimbarea vremii. Îi făcuseră turul de recunoaștere într-o după-amiază cu ninsoare și locul păruse destul de adormit.
Al doilea apartament a fost într-o clădire curată, faină, de pe Amsterdam 69 Este vorba de Ulysses S. Grant (1822-1885), al optsprezecelea președinte al Statelor Unite (între 1869 și 1877), și mausoleul înălțat pe o colină din cartierul Morningside Heights.
Avenue. Vizavi de ei stătea un judecător, iar mai încolo, pe coridor, un pastor. După șase luni de chirie, familia Jones s-a îngrozit când a simțit un miros ciudat. Au crezut că-și dăduse sufletul un șoarece undeva în zidărie.
Din tavan a început să picure un lichid brun-roșiatic și l-au chemat imediat pe administrator, iar acesta, după o anchetă rapidă, a identificat substanța misterioasă drept rămășițele putrezite ale vecinului de deasupra. Toată
lumea a fost de acord că picăturile prelinse prin planșeul de-o calitate dubioasă indicau prezența unor probleme structurale mai grave ale clădirii.
Familia Jones a locuit apoi la Hotelul Theresa până să ajungă în Park West Village. Cât despre vecinul de la etaj, acesta își alungase de lângă el, în decursul deceniilor, toți prietenii și toți membrii de familie, iar primăria l-a înmormântat la Hart Island70, într-o banală duminică însorită.
În ultima vreme, foarte mulți oameni își schimbaseră domiciliul și locul de muncă. Leland și-a mutat firma de pe Broadway colț cu 114th Street într-un spațiu mai accesibil, situat pe 125th Street. Carney și Elizabeth au folosit, în sfârșit, cum se cuvine banii strânși pentru apartament și s-au îndreptat spre râul și bulevardul visurilor lui Carney. Blocul lor era desegregat, se mutau în el o mulțime de familii de culoare cu copii. Elizabeth își făcuse deja două
prietene. Locatarii din bloc nu s-au schimbat, în timp, prea des, apartamentele nu aveau un grad ridicat de uzură. Spațiile comune erau bine luminate și bine întreținute. Exista o spălătorie la subsol, cu un șir de mașini de spălat Westinghouse noi-nouțe, un comitet activ de locatari și, desigur, parcul era la doi pași.
Magazinul de mobilă a rămas pe loc, ancorat la intersecția dintre 125th Street și Morningside, și a continuat să prospere și pe față, și pe dos.
Noua cameră de zi le oferea prichindeilor un spațiu generos, să se tot tolănească. Pe covorul pufos Moroccan Luxury, May își frunzărea cărticelele cu benzi desenate, cu Richie Rich71, și fredona aiurea melodioare Motown72, în timp ce John hărțuia o flotă de vaporașe cu brontozaurul-jucărie. În ceea ce privește mobilierul de-acasă, anul acesta Carney a preferat gama Argent, optând pentru o canapea modulară din trei părți, cu un cadru din lemn de esență tare uscat în cuptor și o tapițerie albastru-verzuie. Stând pe canapea 70 Cimitir comunal newyorkez unde sunt îngropate, pe cheltuială publică, persoanele fără familie sau aparținători.
71 Personaj creat de Alfred Harvey și Warren Kremer, protagonistul a peste cincizeci de cărți publicate între anii 1953 și 1982, care au stat la baza mai multor filme artistice și seriale TV.
72 Motown Records, casă de discuri înființată la Detroit în anul 1959, promotoare a muzicienilor de culoare și a unor genuri muzicale precum soul și rhythm and blues.
cu picioarele întinse și cu gleznele încrucișate, cuprinzând cu privirea camera și frunzișul de afară, Carney își îngădui, în silă, un moment de satisfacție. Își trecu vârful degetelor peste pernițele de stofă, să se calmeze în timp ce socrii îi dădeau înainte cu trăncăneala.
Elizabeth apăru, în sfârșit, cu prăjiturile. Bucătăria din noua locuință era mai primitoare decât cea dinainte, permițându-le să treacă în revistă un batalion de acoperișuri, în locul puțului de ventilație.
Marie le dăduse câteva dintre rețetele ei, asta o fi fost tot una de-a ei, pentru că aroma ei se dovedi irezistibilă. Elizabeth îi zâmbi lui Carney, recompensându-l pentru stăpânirea lui de sine.
Copiii săriră piua-ntâi la prăjiturile cele mai bune.
— Îl are de la Târgul Mondial? întrebă Leland, referindu-se la dinozaurul miniatural.
Carney răspunse că da. Luaseră metroul până la Flushing, să viziteze expoziția în luna mai. „Iată ce-nseamnă Queens, oameni buni.“ Mașinăria publicitară promovase evenimentul în draci, așa că se așteptau să fie dezamăgiți, iar editorialele de presă se lamentaseră de cheltuielile suportate de administrația locală, dar tot ce-au văzut a fost a-ntâia. Peste ani, May și John își vor aminti târgul și vor înțelege că au participat la un eveniment special. Cei de la Sinclair Oii împărțeau versiuni din plastic ale mascotei-brontozaur la pavilionul Dinoland. John dormea cu ea sub pernă.
— Ne-ar plăcea să-i mai ducem o dată, spuse Leland. Max și Judy ne-au spus că Lumea Viitorului e cu totul altceva.
May și John chiuiră. Târgul era prea mare, prea înghesuit să poată fi parcurs dintr-o singură vizită. Nepoții le ofereau un alibi Almei și lui Leland să se amestece cu amărăștenii.
— Grozav, consimți Carney.
— Dacă nu l-or fi jefuit, zise Alma.
— Mami, nu cred că incendierea Târgului Mondial era pe lista lor de priorități, o liniști Elizabeth.
— Au incendiat Târgul Mondial? De ce? interveni John.
— Cine știe ce-s în stare să facă studenții ăia, activiști, spuse Alma.
— Mai nou te declari împotriva mișcării de protest? o întrebă Elizabeth.
După toate avantajele obținute de Freedom Riders?
— Mie nu mi-e de studenți, spuse Leland, cât de prostănacii care se amestecă printre ei. Ați văzut ce-au putut să facă la supermarketul de pe Eighth Avenue, de lângă biserica metodistă?
Cravata lui lată era culmea ridicolului, iar în arșița lunii iulie era de-a dreptul penibilă. Gâfâia din greu lângă fereastră în timp ce-și sorbea
limonada.
— Într-o zi l-au prădat, l-au ras, ca vulturii, iar a doua zi i-au dat foc. Ce rost are să-i faci asta propriului tău magazin de cartier?
— Dar ce rost a avut ca polițistul ăla să ucidă cu sânge rece un băiat de cincisprezece ani? îl întrebă Elizabeth.
— Cică avea un cuțit, răspunse Alma.
