„Ca să ne lase în pace“, a spus ea. Când protestele s-au extins spre Bed-Stuy, Carney i-a spus să stea acasă, să aibă grijă de mama și sora ei. Se descurcă el și Rusty. Marie acceptă printre smiorcăieli și scuze. Joi lucrurile au părut să
revină la normal și, a doua zi, Marie s-a prezentat la lucru punctual, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Dar nu strica să lase afișul acolo, pentru orice eventualitate.
*
— N-avem vânzări, comentă Rusty. Și totuși lumea se uită cu luare aminte la canapeaua Argent. Îi entuziasmează modelul în zigzag.
— Am observat.
74 Celebru jurnalist TV (1916-2009), prezentatorul știrilor serii de pe canalul CBS între anii 1962 și 1981.
75 Telejurnal al serii prezentat de Chet Huntley și David Brinkley pe canalul NBC în perioada 1956-1970.
Acum cinci ani, Collins-Hathaway mergea la sigur. Mai nou, cumpărătorii preferau Argent, cu contururile lui clare și aerul acela de prosperitate. Ia-i, de pildă, miezul de burete, bagă-l în noua țesătură Velope rezistentă la pete, trage-i fermoarul și ai marfă de marfă.
— Ați auzit de Proiectul Manhattan, la care au lucrat cei mai buni oameni de știință din lume? își întreba Carney clienții. Asta a făcut și Argent, dar nu pentru bomba atomică, ci pentru rezistența la pete.
De regulă, aceste vorbe erau de ajuns pentru a convinge pe cineva să
încerce calitatea saltelelor.
Carney îi spuse lui Rusty să se ducă acasă mai devreme. Acum, că avea și el doi mititei, Rusty era mai puțin dornic să fie cel care încuie magazinul, iar asigurarea pazei pe timp de noapte îi prelungise săptămâna de lucru. Marți, plictisit după o noapte de violențe, Carney i-a acordat un titlu nou: director-asociat de vânzări. Știind că șeful n-o să se ocupe de treaba asta, Rusty își comandă un ecuson cu numele lui. Până la sosirea lui, își lipi, provizoriu, cu scotch, numele pe o insignă Pan Am pe care o procurase de undeva.
— Cum ți se pare?
Arăta grozav.
— Arată grozav, spuse Carney.
Oricum, vânzările nu prea mergeau.
Elizabeth le cumpărase niște cărticele micuților lui Rusty și Carney i le dădu. „Ce-ai făcut, le-ai ciordit?” o întrebase Carney când o văzuse scoțându-le din plasă. Hai că-i bună: s-o vezi pe Elizabeth cățărându-se într-o vitrină, să umfle niște căcățișuri. Ar fi crezut-o în stare și de așa ceva dacă s-ar fi născut și ea cu câteva străzi mai încolo.
Rusty îi mulțumi pentru cadou, iar apoi urmară două ceasuri de acalmie totală, cu excepția mașinilor de poliție ce patrulau prin zonă ca o moarte lentă.
Carney se așeză la masa lui de lucru după ce încuie magazinul, să lucreze la noua reclamă pe care voia s-o publice în Amsterdam News. Cea dinainte se răsuflase și, în ceasurile de veghe, își bătuse capul cu una nouă.
Canapeaua modulară Argent… Carney prefera să se implice direct în formatul reclamelor, dar întâmpina rezistență. Higgins, angajatul ziarului, era cel care se ocupa de reclame și era încăpățânat, afișa o aroganță
asemănătoare cu a celor mai umili slujbași ai administrației locale.
„Mesajul ăsta vrei tu să-l transmiți publicului?” De parcă Higgins ar fi fost la curent cu întreaga istorie și cu realitatea contemporană a amenajărilor interioare. Într-un rând, Carney a folosit cuvântul divan și, când-colo, Higgins avea un văr pe nume Devon, a trebuit să intervină adjunctul directorului economic să nu se ia la bătaie. Ideea e că, dacă intenționezi să-ți
plasezi o reclamă și dispui de mijloacele necesare, tu ești cel care decizi cum va arăta ea. Cenzura n-are decât să intervină pe prima pagină.
Carney devenea tot mai incisiv.
Proiectată special pentru protestatarul-în-mișcare…
După o lungă zi de luptă cu Omul, de ce să nu-ți întinzi picioarele pe o nouă
sofa Collins-Hathaway.
Vă prezentăm noul fotoliu rabatabil Collins-Hathaway – în sfârșit, suntem cutoții de acord, pe-așa ceva să tot protestezi pașnic!
Cineva tropăi pe pragul ușii dinspre Morningside. Nu avea aranjată nici o întâlnire cu vreunul dintre clienții săi, dar era sâmbătă seară și, poate, vreunui tip îi trebuiau niște bani pentru noaptea ce avea să vină. Carney dădu la o parte capacul și se uită pe vizor. Își lăsă vărul înăuntru după ce se asigură că nu-i nimeni pitit în spatele lui.
— Ce se-ntâmplă? îl întrebă Carney.
Freddie nu mai fusese așa de sfrijit din clasa a șaptea – avusese brațele ca niște scobitori până la pubertate. Pielea îi lucea și tricoul în dungi roșu-portocaliu îi era fleașcă de transpirație. Ținea strâns în brațe o servietă cu colturi aurii și o încuietoare mititică.
— Pe unde-ai umblat? îl întrebă Carney și puse mâna pe umărul lui Freddie, să se convingă că nu are vedenii.
Freddie se răsuci, ferindu-se de atingerea lui.
— Am vrut să trec să văd ce mai faci – ce mai faceți cu toții, zise el așezându-se în fotoliu și lăsându-se pe spate. Parcă a înnebunit lumea în ultimele zile.
— N-avem probleme, răspunse Carney. Nici ăia mici. Ai vorbit cu mătușa Millie?
— Mă duc glonț la ea după ce plec de la tine. Să-i fac o surpriză.
— Să știi că-i faci.
Freddie strânse servieta la piept. Cu blândețe, ca pe-un porumbar cu o pasăre premiată la concursuri. Carney îl întrebă ce-i cu ea.
— Asta? Știu, așa-i! Ascultă-mă, trebuie să-ți spun cum am aflat ce se-ntâmplă – mă privea și pe mine! Era sâmbătă seara, știi tu care, aia babană.
