De pe 125th Street colț cu Morningside nu se auzea metroul, dar Carney auzi acest tren. Funcționa după orarul lui afurisit și trăgea deja în gară, își deschidea ușile indiferent dacă erai pregătit să-l iei sau nu.
— OK.
— Pentru ce mai ții și chestia aia? întrebă Freddie, referindu-se la seif.
— Am zis OK.
— Trec peste câteva zile după ea.
— Am zis OK.
Carney răsuci mânerul seifului Hermann Bros, și strecură servieta înăuntru. Îl închise și bătu darabana pe metalul închis la culoare, de efect.
— Unde-ai să stai?
Freddie îi dădu adresa unei garsoniere hăt de la periferie, de pe 171st Street, camera 306.
— Trec s-o iau în câteva zile, Ray.
— Si dacă o deschid?
— Nu te sfătuiesc s-o deschizi. Să nu dai de belea.
Carney trânti ușa dinspre Morningside în urma lui Freddie. Își privi seiful.
Îi veni ideea: O canapea confortabilă ține mai mult decât știrile zilei – e făcută să țină o viață de om.
Carney îl cunoștea pe domnul Diaz, proprietarul lui MT Liquors, de la întrunirile alianței oamenilor de afaceri ținute pe 125th Street. Era un imigrant portorican, un tip blajin de felul lui, dar care ura infracțiunile. Îi disprețuia pe barbitucii umani, pe panacotari și tâlhari. Ducea o cruciadă
personală împotriva urinatului în public, susținând că asta-i o chestiune intimă.
Când i-au făcut țăndări vitrina sâmbătă noaptea, domnul Diaz a înlocuit geamul a doua zi. L-a înlocuit și pe acesta când i l-au făcut țăndări în noaptea următoare. Nu conta că magazinul fusese devastat și nu mai era nimic de furat în afară de casa de marcat goală, făcută praf. I-au spart geamul din nou.
Și iarăși l-a înlocuit. De patru ori i l-au făcut țăndări și de patru ori l-a pus la loc. E un monument al speranței, sau al nebuniei? E un om care se agață de o soluție imposibilă. Cât timp să tot încerci să salvezi un lucru pierdut?
DOI
A doua zi era duminică. Plănuise s-o întindă după masa de prânz și să
viziteze noua gamă Bella Fontaine la New Century, în Union Square. S-o vadă cu ochii lui, nu doar în catalog, s-o pipăie. Era mai aproape salonul All-America de pe 53rd Street, dar nu voia să fie recunoscut. De teama să nu fie sabotat sau ridiculizat, de teamă ca entuziasmul lor pentru produse să nu-l facă să se simtă mizerabil dacă nu-i iese pasența. Compania avea abțibilduri dichisite – cuvintele DEALER AUTORIZAT BELLA FONTAINE înconjurau imaginea lui Poseidon țâșnind din apa mării cu mâna încleștată pe un trident din aur. Se și vedea lipind unul în vitrină, pe stânga, cum intri. Să-l vadă toată lumea.
Bella Fontaine era pe val de când revista Life publicase fotografiile cu Jackie cocoțată pe divanul din camera însorită a complexului rezidențial Kennedy Hyannis Port, dar Carney le admira produsele încă de la întrunirea anuală a Asociației pentru Amenajări Interioare din ’56. A fost prima și ultima oară când a participat la bairamul AAI – erau prea multi albi, prea multe meșe și prea multe sacouri-sport ecosez – dar i-a rămas întipărită în minte afluența de public din prima zi. Era ca și cum s-ar fi aventurat în Lumea Viitorului de la Târgul Mondial, cu aceeași uluitoare combinație de minune și abundență. „Minimalism îndrăzneț și, totuși, atât de prietenos.”
Stilul scandinav modern și noile materiale plastice. Se strecură printre standuri și exponate – cu Miss Montana de anul trecut în bikini stând pe mobila de exterior St. Mark – până ajunse la spațiul destinat produselor Bella Fontaine. Să vină razele de soare și un cor de îngeri, căci în interiorul Complexului Expozițional Bridgeport, de pe marginea Autostrăzii Interstatale 79, cu siguranță și-a făcut simțită prezența un duh divin.
Colecția Monte Carlo a celor de la Bella Fontaine se rotea încetișor pe o platformă turnantă, cu finisajul lemnului de mesteacăn al setului de sufragerie lucind orbitor sub tuburile fluorescente. Masa pliantă lucioasă; servantele încăpătoare, cu mai multe uși; bufetul zvelt, cu muchiile rotunjite și barul ascuns privirilor – toate astea subminau noțiunile ce țin de amenajările interioare. Deviza companiei era un cântec de leagăn dintr-un regat al opulenței: Mobilă ce pare frumoasă, simți că-i frumoasă, rămâne frumoasă – mobilă pentru un nou mod de viață. Carney îi șoptea aceste cuvinte lui May când era mititică și avea colici. Începeți cu două piese și adăugați altele mai târziu.
De regulă, dădeau rezultat.
Reîncepea sporovăială, îmbulzeala prilejuită de întrunirea anuală. Carney s-a apropiat de reprezentant, să ia un catalog. Tipul era un alb cu fața rozalie, purta un costum albastru-deschis și îl întâmpină cu un aer vădit de dispreț rasial.
— Nu-i servim pe gentlemenii negri, i-a spus el și i-a întors spatele, să se ocupe de doi indivizi corpolenți, care vorbeau cu accent texan.
Opt ani mai târziu, Carney avea să ajungă, cum-necum, față-n față cu domnul Gibbs. Pretutindeni în țară erau sesizabile semnele progresului rasial; poate că și industria mobilei ține pasul cu vremurile.
Carney era la jumătatea drumului spre metroul cu care voia să meargă în centru când s-a trezit înșfăcat de braț de către un bărbat care i-a zis „Stai așa, frate“.
Strânsoarea nu era tare. Tonul fu cel care îl convinse pe Carney să stea cuminte. Tipul era suplu, cu pielea arămie, de parcă ar fi fost originar din Caraibe. Când Carney întoarse capul să se uite la el, bărbatul îi răsuci brațul dureros de brutal. Avea ochelari de soare ă la James Bond și o cămașă
havaiană alb-albastră peste un maiou alb. Era destul de stilat.
Carney nu fusese în viața lui victima unui jaf. Îl ajuta faptul că nu-i plăcea să epateze; nu știa nimeni cu exactitate cât mălai are asupra lui.
Șmerchezurile le făcea cu discreție, în afara programului de lucru. Rupea orice legătură cu dilimandroșii și cu drogangiii de-ndată ce-și dădeau arama pe față. Moskowitz știa cu cât se alege el la final, dar nu și ceilalți, mărunțișurile și fleacurile le plasa altor misiți din cartier. Pe lângă pungașul tipic, fițos, de la periferie, Carney arăta, ei bine, exact ca un vânzător de mobilă.
Munson, gaborul, să fi avut, poate, o bănuială, într-o seară, beat criță, detectivul dăduse peste Carney la Nightbirds și atunci a închinat un pahar în sănătatea lui.
— În sănătatea celui mai mare neică nimeni din Harlem.
Să fi fost un compliment pentru că stă în banca lui, sau o aluzie la câți bani câștigă?
— Cum vrei tu, i-a răspuns Carney și și-a băut încetișor berea.
Aici însă, nu Munson era cel care îl înhățase. Necunoscutul îl mână spre colțul străzii. Nici unui trecător nu i se păru nimic nelalocul lui. Oare o să-l forțeze să se întoarcă la magazin, să-i golească seiful? Era duminică, așa că
Marie nu era la serviciu, dar Rusty avea grijă de magazin și putea să facă
vreun gest care să-i coste viața.
