— Ăștia spun că au găsit un cuțit a doua zi și tu-i crezi.
— Așa-s gaborii, zise Carney.
— Vreau să mai mergem o dată la „Ce mică-i lumea“73, spuse May, iar Elizabeth schimbă subiectul.
Protestele violente se stinseseră. Fusese cald – peste treizeci și trei de grade – la începutul lor și spiritele s-au ațâțat rapid. Ploaia de miercuri a stins marșurile și debandada din Harlem, iar violențele din Bedford-Stuyvesant s-au potolit în noaptea următoare. Toată lumea se temea să nu reizbucnească din cauza unui incident sau a unei confruntări provocate de poliție sau de vreun protestatar. De teama unei noi răbufniri, vorbeau despre violențe ca despre vremea rea. Trecuseră, dar, dacă-ntorci capul, te trezești cu ele pe cap.
Carney se scuză că trebuie să treacă pe la birou, să rezolve niște probleme, și își luă rămas-bun de la socri.
*
Drumul de-acasă la locul de muncă era mai lung, dar îi permitea lui Carney să savureze pacea câtorva străzi liniștite înainte de-a reintra în nebunia Harlemului. După ce treci pe sub șinele trenului aerian – ridicându-ți privirea, vezi traversele proiectate pe cer ca niște gratii – și traversezi Broadway-ul, ești din nou în furnicar.
La colțul lui 125th Street, lângă gaura de metrou, cizmăria lui Lucky Luke ajunsese o ruină înnegrită. O fi fost, oare, cel mai bun lustragiu? Nu s-ar zice.
O namilă de om într-o salopetă galbenă răcni la Carney când îl văzu apropiindu-se, făcându-l să se înarmeze cu curaj. Apoi Carney îl recunoscu –
era gentlemanul care anul trecut cumpărase, în rate, un colțar de bucătărie la mâna a doua. Jeffrey Martins. Carney îi făcu cu mâna și-i zâmbi. Viața modernă îi dezobișnuise pe oameni de primitiva împărțire în prieteni și 73 Creat la inițiativa lui Walt Disney, special pentru Târgul Mondial de la New York din 1964, „Ce mică-i lumea” (un tur virtual al lumii la bordul unei ambarcațiuni) rămâne una dintre principalele atracții ale parcurilor tematice Disneyland.
dușmani, dar aceasta se reinstala rapid. În urma celor întâmplate recent, oamenii îi evaluau pe necunoscuți, să vadă unde s-ar încadra în spectrul violenței. Expresia lor facială îți spunea Ce zile stranii trăim, nu-i așa? sau pumnii lor strânși îți comunicau îÎi vine să crezi că iar or să scape nepedepsiți? Oare persoana din fața ta și-a încuiat apartamentul cu trei zăvoare și a așteptat în întuneric să se termine totul, sau a ciopârțit fața unui gabor cu gâtul unei sticle sparte? Ăștia ți-s vecinii.
Unele străzi scăpaseră neatinse, acolo recunoșteai Harlemul. Apoi dădeai colțul și zăreai două mașini răsturnate ca niște gândaci grași, un indian de tutungerie era decapitat în fața unui șir de vitrine sparte. Intrarea într-o băcănie bombardată cu cocteiluri Molotov se căsca aidoma unui tunel ce duce în infern. Dubele firmei Sable Constructions erau parcate la adresele clienților prioritari și muncitorii aruncau la ghenă plăcile de rigips și izolația îmbibată de jeturile furtunurilor de incendiu.
Departamentul de salubritate publică făcuse o treabă nemaipomenită
curățând mizeria de pe trotuare, ceea ce făcea ca plimbarea să fie și mai tulburătoare, de parcă adresele distruse ar fi fost transportate aici dintr-un alt oraș, unul și mai distrus.
În timp ce înainta pe 125th Street, lui Carney îi veniră în minte pavilioanele impozante de la Flushing, din Queens. La doar câteva mile depărtare, Târgul Mondial celebra minunile ce apăreau la orizontul omenirii. Desigur, lui Carney îi plăcuseră toate exponatele super din lumea Viitorului –
strălucitoarele baze selenare și stațiile spațiale cu rotirea lor lentă, cartierele generale submarine – dar și mai mult l-au uimit demonstrațiile referitoare la ceea ce realizase deja omenirea. Într-o încăpere, Laboratoarele Bell prezentau telefoane cu imagini, care arătau chipul vorbitorului de la capătul firului, în alta, calculatoare-mamut conversau unul cu celălalt prin cabluri telefonice. Parcul Spațial găzduia replici în mărime naturală ale rachetei Saturn V, ale navei spațiale Gemini, ale unui modul destinat aselenizării. Erau expuse obiecte imposibil de imaginat, care călătoriseră în spațiul cosmic și reveniseră în siguranță după atâta drum.
Nu trebuie să călătorești departe, cu siguranță n-ai nevoie de rachete cu trei trepte, capsule pilotate de oameni și telemetrie sofisticată ca să-ți dai seama de câte alte chestii suntem capabili. La doar cinci minute de el, în orice direcție ar fi mers, imaculatele case de început de secol ale unei generații erau locurile de întâlnire ale drogangiilor din generația următoare, străzi întregi de la mahala atestau, în cor, nepăsarea oamenilor, iar micile afaceri ajunseseră praf și pulbere după nopțile de proteste violente. De unde se pornise haosul acestei săptămâni? Un gabor alb a băgat trei gloanțe întrun băiat negru neînarmat și l-a omorât. Iată expusă la vedere priceperea
americană dintotdeauna: înfăptuim minuni, comitem nedreptăți și suntem veșnic puși pe treabă.
Harlemul era iarăși calm sau, mă rog, pe cât putea fi Harlemul de calm.
Carney avea mai multe motive să se simtă ușurat la gândul că protestele au luat sfârșit. În primul rând, pentru siguranța tuturor, desigur. Murise o singură persoană, ceea ce era un miracol, dar sute de alte persoane fuseseră
împușcate, înjunghiate, burdușite cu pulanul sau cu bâta. O sunase pe mătușa Millie să vadă dacă totul e-n regulă – Pedro și Freddie nu erau acasă
– și ea îi povesti că Spitalul Harlem se transformase într-un câmp de luptă.
— E de zece ori mai rău decât nebunia de sâmbătă noaptea!
În afară de turele prelungite, totul e bine, mulțumesc de telefon.
Și se mai bucura că violențele au încetat și de dragul confraților săi comercianți. Țintele vădite fuseseră prădate, decimate: supermarketurile, magazinele de băuturi, cele de îmbrăcăminte, de produse electronice. Furau totul, iar pe urmă înșfăcau o mătură, să fure și praful de pe dușumele.
Carney știe din proprie experiență cât de greu îi este unui comerciant negru să convingă o companie de asigurări să încheie o poliță. Vandalismul și jaful pe față îi terminaseră pe mulți. Îi lăsaseră, pur și simplu, fără mijloacele de subzistență.
Cea mai afectată zonă era la est de Manhattan Avenue. Magazinul lui Carney era în afara acelui teritoriu. Magazinele de mobilă erau la coada listei de spații comerciale pretabile la jaf din cauza portabilității – dar, desigur, orice locuitor hârșit din zonă știa că el vinde și televizoare și veioze faine, ca să nu mai vorbim despre vreun tip șucărit că i-a fost refuzat creditul și e pus pe răzbunare. Nu poți căra în cârcă o canapea, dar poți arunca o sticlă cu benzină prin vitrină. Uite, de-aia au petrecut el și Rusty patru nopți la rând în partea din față a salonului cu exponate, ținând în poală bâtele de baseball cumpărate de la Gary’s Sports, de pe stradă. Cu zăbrelele trase jos, cu luminile stinse, efectuând rondul de santinele în îmbrățișarea atât de plăcută a fotoliilor Collins-Hathaway, ale căror virtuți vânzătorii nu le exageraseră deloc, dar deloc, de-a lungul anilor.
Jumătate dintre negrii din Harlem își aveau povestea lor despre bunicul din Sud, care își petrecea nopțile pe prispă, cu pușca în mână, în așteptarea Călăreților Nopții, care veneau să i-o tragă familiei lui din cauza vreunui incident din oraș. Negri de legendă. Carney și Rusty sorbeau Coca-Cola și perpetuau tradiția nopților de veghe. În majoritatea acelor povești, familia își adună catrafusele a doua zi dimineața și o șterge în Nord, terminându-și socotelile cu Sudul. Pornește spre un nou capitol din cronica ancestrală.
Totuși, Carney n-avea de gând să plece nicăieri. A doua zi dimineața a ridicat grilajul și a întors pe dos plăcuța cu ÎNCHIS, pe partea cu DESCHIS, în
așteptarea clienților.
Afacerile se derulau lent. În zilele astea era bine să ai vitrinele asigurate.
Și, cel mai important, Carney întâmpina cu bucurie pacea, fiindcă avea pe agendă o întâlnire importantă, una pe care încerca s-o obțină de ani de zile: una nemijlocită cu compania Bella Fontaine. Dumnezeu știe ce-o fi văzut domnul Gibbs, reprezentantul regional, la emisiunea lui Walter Cronkite74
sau la Huntley-Brinkley Report75. Vitrine prădate, gabori ce trântesc la pământ criminalii, fetișcane ce zâmbesc diabolic în timp ce aruncă cu cărămizi în fotoreporteri. Era o rugăminte uriașă să-l pună pe domnul Gibbs să-și croiască drum prin iad. Cu atât mai mult cu cât Bella Fontaine nu mai colaborase până atunci cu nici un comerciant negru.
Miercuri dimineață Carney îl convinsese pe domnul Gibbs să nu-și anuleze vizita la periferie. Vi se pare că mi s-a dat foc la magazin? Funcționăm normal. Carney era plevușcă; dacă n-ar fi avut o întâlnire cu All-American, pe Lexington Avenue, în buricul alb al târgului, și cu niște contabili din Suffolk County, domnul Gibbs nici n-ar fi venit cu avionul de la Omaha.
Periferia era în flăcări, dar afacerile decurgeau normal în Manhattanul alb.
Afișul cu mențiunea PROPRIETATE DEȚINUTĂ ȘI ADMINISTRATĂ DE UN
NEGRU rămăsese în vitrină alături de cel îngălbenit de soare, cu RATE
NEGOCIABILE. Carney zâmbi – dintr-un anumit unghi de vedere, cele două
afișe mergeau mână-n mână. Marie îl scrisese cu șablonul pe cel cu
„Proprietate” și îl adusese din Brooklyn în lunea de după uciderea băiatului.
