Se întinse după valiză, dar domnișoara Laura îl refuză categoric. O săltă pe platforma camionetei și se așeză pe bancheta din față.
Carney porni motorul și aruncă o ultimă privire spre apartament, spre fereastra cu perdelele date la o parte. Fir-ar să fie! Trebuia să-i punem un bicorn pe cap.
OPT
Într-o sâmbătă cu o după-amiază călduroasă, splendidă, din septembrie, Elizabeth și-a propus să-l ia pe Carney de la magazin în jurul prânzului, iar apoi să meargă toți patru în Riverside Park, la un picnic. Să le dea frâu liber prichindeilor la locul de joacă Claremont. Ar fi frumos, de dragul variației, să
facă ceva împreună în weekend.
— Tu ești șeful. Și-așa o să meargă treaba la magazin.
Carney își verifică starea ochiului în baia de la birou. Arăta mai bine. Destul de bine pentru o fotografie. Când ieși din baie, transportatorii îl așteptau să
semneze primirea seifului.
— Construit să dureze, spuse șeful echipei.
— O să țină, oricum, mai mult decât noi, zise Carney.
Seiful Hermann Bros, semăna cu o piesă de artilerie letală, cu imperturbabilitatea ei neagră. Răsuci mânerul cu cinci spițe; mergea ca uns.
Rafturile interioare erau goale, dar, dacă voia să-și căptușească sertarele din lemn de nuc cu un material moale, nu ducea lipsă de magazine pe 125th Street de unde să-și facă pofta.
Era perfect amplasat, descriind un triunghi împreună cu canapeaua Collins-Hathaway și scaunul lui de birou. Spre deosebire de celelalte două
articole, acesta nu va fi înlocuit de la un an la altul, l-a luat mai multe săptămâni până l-a găsit pe comerciantul din Missouri care avea două bucăți într-un colț al depozitului său. Pe lângă el, Ellsworth-ul părea un pigmeu. Le dădu băieților câteva parale să ia cu ei vechiul seif.
Trebuie să ai seiful destul de mare, să-ți încapă în el toate secretele, îl sfătuise Moskowitz. Ăsta o să-i ajungă deocamdată.
Când au sosit Elizabeth și ăia mici, l-a pus pe Rusty să le facă o fotografie.
Rusty știa să folosească Polaroid Pathfinder-ul, avea și el unul. Coney Island era unul dintre locurile preferate unde făcea excursii cu Beatrice și avea mai multe poze cu plaja prinse în pioneze deasupra birului său. Rusty îi explică
lui Carney pas cu pas modul de întrebuințare în timp ce-i poza în fața magazinului.
— Trebuie să aștepți, spuse el. N-ai voie să-i desfaci carcasa prea repede.
— Trebuie să am mai multă răbdare, răspunse Carney.
Poza era extrem de reușită. Carney și Elizabeth stăteau unul lângă altul, iar May și John în fața lor. May izbuti să schițeze un zâmbet îndatoritor. Ochii larg deschiși ai lui John trădau strădania lui de a sta nemișcat, dar trebuia să
te uiți cu atenție ca să observi acest detaliu. În spatele lor, dincolo de vitrină,
exponatele toamnei abia se vedeau în umbră, ca niște animale grațioase ce se ițesc din iarba savanei. Razele soarelui transformau literele firmei într-o proclamație regală.
Săptămâna următoare Marie a ales o ramă potrivită și fotografia aceea avea să rămână pe peretele lui mulți ani de-atunci încolo. Pe Carney amintirea acestei zile îl ungea pe suflet când era cu moralul la pământ.
— Vezi? îl întrebă Rusty. E mai ușor decât credeai.
Carney îi mulțumi și porniră pe jos spre vest, către parc.
— Cum se descurcă taică-tău? se interesă Carney.
— Nu prea bine, veni răspunsul lui Elizabeth.
Hotărât lucru, o mare parte a elitei de culoare trecea, în aceste zile, printr-un zbucium teribil. Celor de la Harlem Gazette, dușmani de moarte ai lui Duke, le plăcuseră tare mult fotografiile din apartamentul domnișoarei Laura. Și nici n-a fost nevoie de muncă de convingere ca să-l termine pe Duke: totul era limpede ca lumina zilei. Gazeta a publicat trei fotografii în ediția de vineri, pe prima pagină, și l-a chinuit și cu ediția de sâmbătă: BIZARUL CUIBUȘOR DE NEBUNII AL BANCHERULUI. Chestiile obscene plus chipul Laurei au fost acoperite cu dungi negre, care le permiteau cititorilor să-și folosească imaginația pentru a recompune adevărul libidinos.
Oricine s-ar fi dat la fund după așa tărășenie, mai ales un tip vanitos și dominator ca Wilfred Duke. Ultima oară a fost văzut joi, când și-a părăsit biroul din Mill Building. Lui Candace, secretarei lui, nu i s-a părut nimic neobișnuit la el.
Gazeta a publicat sâmbătă ceea ce avea să se numească seria „Safari”.
Articolele însoțitoare îi citau pe clienții Economiilor Carver, care povesteau cum le-a distrus Wilfred Duke viața, cum i-a lăsat pe drumuri. Fotografiile, chiar și estompate, dovedeau neglijarea igienei mintale; cuvintele clienților dovedeau ultimul hal de corupție morală la care se coborâse.
Luni ziarele au relatat dispariția lui Duke, iar marți au anunțat că Duke delapidase banii investiți pentru înființarea băncii Liberty National. Duke strânsese mai bine de două milioane de dolari de la primii investitori, majoritatea membri marcanți ai comunității din Harlem, de la prieteni și parteneri de afaceri, de la amicii lui de-o viață, de la club. Nu s-a știut clar de la bun început cu câți parai și-a luat avrigu’ bancherul; la un prim calcul contabil, s-ar fi zis că a virat cu aproape toți, dacă nu cumva cu toți banii din capitalul inițial. Gaborii l-au dat în urmărire generală. Familia Duke avea o proprietate în Bimini; autoritățile din Bahamas au purces la căutarea lui.
Carney și ai lui așteptau la semafor, să se facă verde.
— El și mami s-ar putea să fie nevoiți să vândă casa, îi spuse Elizabeth. Și-a băgat toți banii în Liberty și deja se întinseseră mai mult decât îi ținea
plapuma. Și-au băgat banii o grămadă de prieteni, părea o chestie atât de sigură. Dr. Campbell i-a spus maică-mii că s-ar putea să trebuiască să-și declare falimentul. Ce prostie!
— Cine-i prost? o întrebă May.
— Bunicu-tău și prietenii lui, răspunse ea.
— Când ești prieten la cataramă cu cineva de-atâția ani, crezi că-ți cunoști omul, spuse Carney.
— Bineînțeles că le-a umflat banii, zise Elizabeth. Ăsta mereu a fost un pungaș.
