— M-am întors la lucru, spuse Zippo și se uită peste umăr, să se asigure că
nu-l aude altcineva. Tu și conița ta vreți niște poze…
— Nu-i vorba de soția mea – e altcineva la mijloc. E o chestie de-alea cu care te ocupi, de budoar.
— Așa-i, așa-i.
— Dar una dintre persoane o să doarmă.
62 În original The Tombs, denumire colocvială dată închisorii municipale de pe 125th Street din New York.
— Sigur, avem o piață întreagă care se ocupă cu așa ceva. Cucoane care fac pe moartele. Bărbați care se prefac morți. Scene de cimitir…
Ca să-i reteze explicațiile, Carney îi explică operațiunea în detaliu. Când află cine-i ținta, fotograful nu-și făcu probleme.
— Am boală pe căcatul ăla de Carver Federal, spuse Zippo. Știi că m-au trecut pe-o listă?
Își făcuse de lucru cu un suport de pahar pe care îl rupsese până ajunsese o grămăjoară de fâșii-fâșii albe.
Câți ani să aibă Zippo? Optsprezece ani? Nouăsprezece? O fi prea tânăr pentru treaba asta?
— S-ar putea să punem de-un flagrant, îl preveni Carney.
— În flagrant sau nu, tu ești șefu’, și își sublinie superioritatea în raport cu sarcina primită: în tinerețe, eram mai „artist”, dacă-nțelegi ce vreau să spun.
De bună seamă că nu era nici primul, nici ultimul client de la Nightbirds care umfla speranțele zilelor de altădată.
— Am vrut să fiu un mare cronicar, zise el, ca Van Der Zee63. Carl Van Vechten64. Viața în Harlem, oamenii din Harlem. Dar norocul m-a ocolit de fiecare dată. Știi bine. Cum am o șansă, cum îi dau cu piciorul. Acum e vorba de țâțe. Și de oameni care fac pe morții.
— Cred c-o să-ți placă banii, îi spuse Carney.
— Aici nu-i vorba de bani, stărui Zippo.
Adună în palmă fâșiile de carton și îl întrebă când o să aibă loc mișcarea. S-au înțeles la preț pentru fotografii și procesarea lor.
Iar acum s-a trezit că momentul loviturii îi ia prin surprindere. La ora cinci.
Numărul de telefon pe care i-l dăduse lui Carney pe cartea de vizită nu funcționa. Pe dos, Zippo scrisese o adresă. Luă un taxi.
Atelierul fotografic al lui Andre era pe 125th Street colț cu Fifth Avenue, deasupra unei florării. Scara scârțâia atât de sinistru, încât, dacă s-ar fi prăbușit, nimeni nu se putea plânge că n-a fost prevenit. Carney bătu la ușa studioului și o femeie de vârstă mijlocie, neliniștită, trecu în fugă pe lângă el, întorcând capul, să n-o poată identifica.
Studioul era o cameră spațioasă, cu o canapea jerpelită și câteva scaune puse lângă ușă, iar spațiul destinat pozatului avea lumini montate pe stative, un reflector și o umbrelă. În partea din spate, obiectele de recuzită se 63 James Van Der Zee (1886-1993) a fost un celebru fotograf american de culoare, cunoscut pentru fotografiile cu newyorkezi afro-americani.
64 Fiu al unui bancher prosper din Iowa, Carl Van Vechten (1880-1964) a fost un romancier, eseist și artist fotograf interesat de locuitorii Harlemului și modul de viață al acestora.
rezemau unele de altele și de fundalurile cu tot felul de ilustrații. O plajă cu cerul senin și apa albastră acoperea pe jumătate o imagine de bibliotecă cu rafturile înțesate cu volume legate în piele.
Pe Zippo îl lăsă perplex apariția lui Carney. O pisică neagră alergă spre el, o culese de jos și o ținu la piept.
— Tocmai am terminat, spuse Zippo. Soțul coniței e în Germania, la o bază
militară aeriană și a rugat-o să-i trimită niște poze, să n-o uite.
— Fumezi și chestii din astea?
— Era așa de crispată, mi-am zis că se mai destinde, îi explică Zippo. Și s-a destins! E un dans complicat să te abandonezi în fața camerei foto.
Societatea ne împovărează cu complicațiile astea…
— Diseară, spuse Carney. Acționăm diseară.
Zippo dădu din cap solemn.
— Trebuie să-ncui. Nu-i atelierul meu, e al lui Andre. De-aia apare numele lui peste tot.
Carney și Zippo străbătură pe jos patru străzi, până în parcarea unde-și ținea camioneta Carney. Ceva îi spunea că vor avea parte de-o noapte în care vor folosi camioneta, o noapte în care vor încerca să scape de belea. O să
aibă, oare, nevoie de platforma camionetei? Lui Carney nu-i surâdea ideea de a încărca trupuri în camionetă, fie ele vii, moarte sau cine știe cum. Prima oară zici că ai ghinion, dar a doua oară s-ar zice că devine o obișnuință.
Fotograful săltă de jos o geantă mare, de umăr, din vinilin. Zippo avea bagajul deja făcut până să apară Carney, deși n-avea de unde să știe că o să
aibă de lucru în seara aia.
— Ah, am avut eu o presimțire, se explică el. Jumătate din arta mea se bazează pe instinct.
Zippo învârti butonul radioului și găsi pe o frecvență joasă un DJ beatnic care mormăia ceva fără cap și fără coadă. Parcară peste drum de apartamentul domnișoarei Laura, de unde, din scaunul șoferului, Carney putea să-i vadă fereastra. Perdelele date la o parte înseamnă că-i singură. Îi spuse lui Zippo să stea cuminte și se duse pe Amsterdam Avenue, să caute un telefon public.
— Cică încearcă să vină, îi spuse domnișoara Laura.
