— Nu l-am văzut de luni de zile, spuse Carney. Arde gazul cu o altă gașcă.
Tocmai am vorbit cu maică-sa din cauza protestelor – nici ea nu l-a văzut.
— Maică-sa, îl îngână Chink. Ce zici de toată caterinca aia de săptămâna trecută?
— Vechea poveste. Ăia scapă basma curată și lumea vrea să se facă auzită.
— Știi ce cred? Cred că n-ar fi trebuit să se oprească. Toți cioroii ăștia de-aici. De pretutindeni. Ar fi trebuit să dea foc la tot cartierul și așa mai departe. Să continue cu centrul, cu buricul târgului, cu Park Avenue.
Mafiotul mimă o explozie cu mâinile: Să incendieze tot rahatul ăsta.
— Ar fi rău pentru afaceri, spuse Carney. Cel puțin în domeniul meu –
amenajări interioare.
— Rău pentru afaceri, zise Chink Montague frecându-și bărbia. Te pricepi la loterie? Să pui banul jos? îi văd pe țuțerii ăștia, le iau banii, știu că vor să
ardă tot căcatul ăla. Le spun, poate, să nu joci mereu același număr. Joacă
altul, vezi ce se întâmplă. Poate că tot timpul ai jucat ce nu trebuia.
Le făcu semn cu capul lui Chet Veterinara’ și lui Delroy.
— Dacă-l vezi pe văru-tău, pe mine mă anunți primul. Am nevoie de el.
Chink se răsuci spre birou și se porni să fredoneze un cântecel despre nenoroc în dragoste, „Mi-e inima o pășune“ (tema muzicală a filmului Promisiunea domnișoarei Pretty).
Ajuns pe stradă, Carney se îndreptă spre Cadillac. Chet îl preveni:
— Șefu’ n-a zis să fac pe șoferul tău.
— Ne vedem în mașină, îi spuse Delroy lui Chet Veterinara’.
Fostul student la medicină veterinară scuipă în rigolă și traversă strada.
Delroy se uită peste umăr, iar apoi îi făcu semn lui Carney să se apropie.
— Vreau să-ți spun ceva, zise el, fiindcă mi-ai făcut reducere la colțarul ăla de i l-am luat lui Beulah. Și vreau să mă asculți. L-am văzut pe cioroiul ăsta
făcând ca toți dracii, l-am văzut în război. L-am văzut tăind pleoapele unei ciori, fiindcă a clipit prea zgomotos. Când vorbește ca acum – sinistru și calm
– e nașpa la maxim. Dacă-l vezi pe văru-tău, ia viteză. Pentru binele tuturor.
*
Cadillacul viră spre est. Carney așteptă să-l vadă dispărând din raza lui vizuală, apoi o tăie spre Amsterdam Avenue și merse pe jos până la 17Ist Street, de unde o coti înapoi spre Broadway.
Nu mai vizitase această parte a Broadwayului de ani de zile. De când încetase să mai cumpere mobilă la mâna a doua. De ce-o fi ales Freddie să se ascundă aici? Fiindcă aici n-ar da peste vreo cunoștință de pe vremuri.
Totuși, făcea o treabă bună eclipsându-se prin centru împreună cu Linus.
Apoi, lui Carney îi sări în ochi – vechiul cinematograf, Imperial. Cu două
filme la cinci cenți. Petrecea acolo câte o zi întreagă împreună cu Freddie, vizionau cele două filme – de regulă, aiureli cu cowboy –, iar apoi se uitau unul la celălalt: Hai să le mai vedem o dată. Se înțelegeau doar din priviri.
Rareori ajungeau să vadă patru filme cap-coadă, căci, de obicei, pe rândul unde stăteau se furișa câte un băbălău pervers, pus pe rele, la care ei o zbugheau afară, pe stradă, țipând și râzând.
După cum arăta, părea dezafectat de mai mulți ani. „Teatrul unde lumea vizionează cinema.“ Reclama agresivă. Blocul de garsoniere era exact peste drum.
Va trebui să scoată servieta din seif, orice-ar fi în ea. Se gândise să-i spargă
încuietoarea de doi bani, dar avea o imaginație prea bogată în legătură cu conținutul ei straniu: heroină, lingouri de aur, stronțiu 90 într-o cutie de plumb cu inscripție rusească. Era suficient că i-o ținuse o noapte ca să-și îndeplinească obligația familială. Freddie n-are decât să-și miște curul, s-o ia de-acolo și să dispară până se liniștesc apele.
Ce dilimac se-apucă să-l jefuiască pe Chink Montague? Sau pe cineva destul de coios ca să-l mobilizeze pe Chink în numele lui? Freddie e cel care l-a pus pe Carney pe harta mafiotului, cu lovitura de la Theresa, iar acum îl readuce în atenția lui Chink dând iarăși cu mucii-n fasole. N-am vrut să te bag în belea. Textele astea țineau când erau puști. Beleaua de adult ținea cu mult mai mult decât loviturile cu peria de păr administrate de mătușa Millie sau cureaua cu care îl altoia taică-său. Dacă rezolva rapid problema, îi mai rămânea timp să ajungă în centru, în Union Square, să vadă gama Bella Fontaine.
Carney nu avea nici un motiv să dea atenție laturii vestice a Broadwayului și lui 171st Street când venea la Imperial. Împinge-tava, tutungeria, salonul
de coafor, intrarea aia anodină de pe Broadway nr. 4043. Blocul se numea Eagleton – ca și cel a copilăriei sale, era o clădire ce nu merita un nume, în ciuda vanității arhitecților ei. Destinul are un fel aparte de-a trăsni clădirile, astfel încât nu mai vezi nicicând cum au arătat la început. Carney întinse mâna spre clanță – ușa metalică de la intrare avea porțiuni cenușii sub stratul de vopsea roșie – exact în clipa când un alb cu barba lungă, stufoasă
țâșni din bloc ținându-și apăsată cu o mână pălăria de fetru de pe cap.
— Dă-te, zise tipul încruntându-se.
Pe umăr avea o geantă din pânză în culori pestrițe și se porni să dea din coate ca apucatul când o luă tropăind spre metrou. Carney intră în hol. Un strat subțire, inexplicabil, de unsoare acoperea pereții gălbui, de-ai fi zis că
explorează un local cu patru etaje specializat în mâncăruri din carne de pui.
La fiecare etaj erau câte șase garsoniere. La etajul întâi, un locatar urmărea The Andy Griffith Show cu sonorul dat tare, următorul asculta cu volumul dat la maxim o reclamă la automobilele Ford, iar un al treilea îi dădea înainte cu țipetele despre „ei“.
