protestele ar putea-o împiedica, aceasta a rămas în picioare. Evenimentele îi lăsaseră puțin timp să se pregătească. Carney îi convocă pe Rusty și Marie cu o jumătate de oră mai devreme, pentru o repetiție generală. Rusty își declamă prezentarea produselor Argent și Collins- Hathaway, iar Carney îl ascultă, să vadă dacă nu are vreo lacună. Domnul Gibbs, fără doar și poate, își formase o părere despre cum se mișcă și vorbește un vânzător de mobilă
negru, despre cum o fi arătând magazinul; el și cu Rusty o să-i arate că habar n-are care-i treaba. Se jena, în sinea lui, că se simte ușurat la gândul că cei șase ani petrecuți în oraș au mai șlefuit, cât de cât, accentul de meltean al lui Rusty.
Anul trecut, Marie încetase să mai aducă bunătăți coapte de ea, însă în această dimineață binecuvântă magazinul cu o tavă de prăjituri cu mere caramelizate și un strat de nuci pecan sfărâmate, „cum am auzit că mănâncă
ei pe-acolo“. Pe-acolo însemnând în Nebraska. Dacă se dau în vânt după
acest gen de tratație, își zise Carney, cine știe ce alte obiceiuri primitive or mai fi având albii de-acolo?
Carney își făcu ordine pe birou și înțepeni când revăzu cu ochii minții cadavrul rece, contorsionat al lui Linus. Încercă să-l alunge din minte.
Văzuse un cadavru chiar în această cameră – pe cel al lui Miami Joe. Totuși, cada îi amintea lui Carney de imaginea unui pântece, cu Linus ghemuit și strâns lipit de marginea căzii de fontă.
— Sunteți gata, gagiilor? strigă Carney.
Marie încuviință ridicând degetul mare, asemenea unui as al pilotajului dintr-un film de război.
Domnul Gibbs sosi la ora unsprezece și cinci minute.
Era mai tânăr decât își imaginase Carney, subțirel, cu pistrui pe nas și pe obraji. Gibbs avea părul castaniu tuns scurt în părți, ca un mocofan, și purta o cămașă albă cu mâneci scurte și o cravată maro-închis. În mâna dreaptă
avea o geantă de umăr neagră, iar cu stânga își ținea peste umăr un sacou sport în dungi.
Carney îi ieși în întâmpinare.
— Vă este destul de cald? Cum e vremea în Omaha?
În capătul magazinului, Rusty se aplecă peste biroul lui Marie și cei doi mimară o conversație profesională.
Domnul Gibbs zâmbi și se uită peste umăr la 125th Street. Carney puse pariu că în cinci minute a văzut mai multi negri decât în tot restul vieții.
Reprezentantul comercial se purtă prietenos în timp ce îi relată detaliile
plicticoase ale călătoriei semestriale în Est. Un simplu apel telefonic rezolvă
majoritatea relațiilor cu clienții, spuse el, dar e bine să ții minte numele unei persoane cu care faci cunoștință.
— Știi cum e, domnule Carney.
— Spuneți-mi Ray.
— Faceți treabă bună aici, zise Gibbs.
Era absolut necesar să viziteze personal eventualii dealeri, din motive evidente. Să fie potriviți. Bella Fontaine are o mentalitate corporatistă; câteodată, unele personalități nu se integrează la fel de bine ca altele. Și, adăugă el, desigur, mai e și problema geografică. N-ai nevoie să ajungi la rivalitate cu companiile locale, să se ajungă la canibalism reciproc.
Eufemismele astea îl năuciră pe Carney; va trebui să clarifice cu Elizabeth dacă a înțeles bine chestia cu canibalismul.
Domnul Gibbs îl întrebă de cât timp are afacerea asta și Carney îi dădu informațiile cerute. Capitalul inițial provenea din „bani economisiți cu sfințenie”, nu din teancul de marafeți ciordiți și ascunși de taică-său într-o roată de rezervă. Povesti despre importanța clientelei stabile, menținerea relației cu aceasta, cunoașterea intimă a cartierului. Carney făcu aluzie la tulburările de săptămâna trecută – „Poate că orașul se schimbă, dar toată
lumea are nevoie de-o canapea de calitate superioară” – ca o continuare a valurilor de transplant sudist. „Vin aici pentru totdeauna. Își întemeiază o familie și, ca orice familie, trebuie să-și mobileze casa.“
Carney îi făcuse lui Gibbs un scurt tur al salonului cu exponate, iar acum îl poftea în birou. Tocmai voia să treacă la virtuțile specifice ale mobilei Bella Fontaine și apoi să pomenească, în treacăt, despre armonia rasială, când Marie îi distrase atenția.
Doi gabori albi – n-aveau cum să nu fie gabori – se îndreptau agale spre biroul lui Carney.
— Domnilor, vă rog, ascultați-mă puțin, îi imploră Marie, dar ei trecură
impasibili pe lângă ea.
Rusty îi întrebă dacă-i poate ajuta cu ceva. Gaborii răsăriră în ușa biroului cu niște mutre acre. Erau, în același timp, flasci și fermi, ca luptătorii de la televizor, mișcându-se mult mai rapid decât te-ai fi așteptat, dată fiind aparenta lor stângăcie.
— Sunt detectivul Fitzgerald de la Secția 33, spuse tipul mai înalt, iar acesta-i partenerul meu, Garrett. Anchetăm un deces care a survenit aseară
la periferie. Avem o persoană decedată.
Tot asemenea luptătorilor de la televizor: le plăcea să umfle realitatea.
Ceea ce ar fi fost minunat dacă de față n-ar fi fost și domnul Gibbs.
La cererea lui Carney, curcanii îi arătară insignele cu o resemnare
irascibilă. Cel cu o față bovină, pe nume Garrett, îl măsură din priviri pe domnul Gibbs, de parcă ar fi picat în toiul unei tranzacții cu stupefiante.
Domnul Gibbs rămase mască și începu să clipească rapid.
Fitzgerald scoase un notes. Garrett își privi ceasul de mână și răsuflă
zgomotos.
