— Care? făcu Carney.
— Aia, zise polițaiul arătând spre salonul cu exponate.
Carney nu avea multi caralii printre clienți, din câte știa, dar ei se aruncau, de obicei, dintr-un motiv sau altul, la obiectele decorative ce sar în ochi. Nici un client nu mai observase sculptura de Egon agățată de două luni pe perete. Soarele din metal avea diametrul de un metru și douăzeci de centimetri, cu trei straturi de raze din cupru ce radiau din centrul de alamă
lustruită. Piesa perfect finisată pentru camera de zi contemporană, cel puțin așa își zicea Carney în sinea lui. Dar nimeni nu mușca, nici după ce Marie îi atașase eticheta cu prețul. Detectivul Garrett îl rugă să i-o păstreze până
miercuri, ziua lui de salariu, mai ales că lucra și ore suplimentare din cauza violențelor.
— Asta nu înseamnă că nu vrem să știm unde-i văru-tău, spuse el. Linus
ăsta e dintr-o familie de barosani de pe Park Avenue. Știai că-i pui de mare mahăr?
— L-am întâlnit o singură dată.
— Freddie vede că puștiul ăsta bazat se distrează la mahala, își zice, poate, că trage un tun, scurt, spuse Garrett. Familia lui susține că i s-au furat unele lucruri. Lipsesc.
— Iar ai lui au pile, zise Fitzgerald. De fapt… își înghiți vorba și își închise notesul. Dacă-ți vezi vărul, spune-i să treacă pe la secție. Și sună-ne – asta-ți mai lipsește, să fii implicat în povestea asta.
— Călătorie sprâncenată! spuse Rusty când polițiștii se îndepărtară; el și Marie își dădură toată silința să-l înveselească pe Carney.
Carney le spuse că există un mic impediment. Apoi sună la hotelul domnului Gibbs și-i lăsă un mesaj la care se îndoia că va primi răspuns.
*
Decorul Clubului Dumas nu mai suferise vreo schimbare de zeci de ani, exceptând absența portretului în mărime naturală al lui Wilfred Duke, care înainte era expus în bibliotecă. Lumina gălbuie îl învăluise pe Duke într-o strălucire maiestuoasă, trainică. În urma „nefericitului incident44, cum îi spuneau membrii, persoane care și-au păstrat anonimatul au dat jos tabloul într-o seară de iarnă și i-au dat foc pe stradă cu petrol lampant.
Wilfred Duke – și banii pe care i-a delapidat – au rămas ascunși, deși Patrick Carson, dentistul elitei din Harlem, jura că l-ar fi zărit o clipă pe bancherul căzut în dizgrație la o petrecere de Revelion în Bridgetown, în Barbados. Carson s-a dus glonț spre el prin mulțime, dar n-a reușit să-l prindă. Unii își aminteau că Duke ar fi pomenit cândva de rădăcinile lui din Barbados, ceea ce făcea plauzibilă povestea asta.
Și totuși avuseseră loc schimbări în rândul membrilor. Falimentele, dezastrele de tot felul și nenorocirile multiple provocate de trădarea lui Duke au necesitat o campanie de recrutare a unor membri noi. Calvin Pierce, proaspăt ales vicepreședinte al clubului, se asigură ca membrii potențiali să
reprezinte în fel și chip diversitatea avangardei din Harlem. Întreprinzătorul local Raymond Carner fu încântat să primească invitația de-a deveni membru și fu acceptat fără incidente.
Socrul lui Carney își păstrase statutul de membru, dar își dăduse demisia din conducerea clubului. Ca veteran nărăvit și ca prieten apropiat al lui Duke, Leland era privit cu suspiciune de către majoritatea gentlemenilor de la Dumas. Nu mai trecea pe la club la fel de des ca înainte.
În seara dezastrului cu Bella Fontaine, Carney aranjase o întâlnire cu Pierce, să bea o dușcă împreună. Carney sosi primul. Își făcuse obiceiul să se joace cu inelul de membru al Clubului Dumas în timp ce aștepta ceva.
Comandă o bere.
La ora șase salonul începu să se anime. Carney înălță paharul spre Ellis Gray, care îi răspunse cu căutătura lui răutăcioasă, de parcă ar fi fost ciraci în vreo mânărie. Acum, că vedea lucrurile din interior, Carney își dădea seama cât de mult dictează clubul ceea ce se întâmplă în Harlem. O discuție, un semn cu ochiul, o promisiune făcută între aceste ziduri are urmări magnifice, permanente pe străzi, în viețile oamenilor, în destine, peste ani.
Să luăm, de pildă, protestele de săptămâna trecută: au modificat cu totul energiile din această încăpere. Ceva mai încolo, Alexander Oakes, vecinul din copilărie al lui Elizabeth, vorbea ca să nu adoarmă, își continua promovarea în procuratură; șefii lui au avut grijă să apară lângă Frank Hogan, procurorul-șef din Manhattan, în timpul conferințelor de presă dedicate băiatului asasinat. Era o chestiune de timp până când bunul Alex o va da pe politică – cam genul ăsta de om era. Oakes ședea lângă șemineu împreună cu Lamont Hopkins, care conducea sucursala de la periferie a firmei de asigurări Empire United Insurance. În săptămânile următoare, pe măsură ce va accepta sau va respinge solicitările cetățenilor, Hopkins va modela următoarea versiune a Harlemului. Când venea vorba de curățenie și reconstrucție, Sable Construction rămânea compania de încredere în Harlem. Patronul ei mieros, Ellis Gray, era o figură nelipsită la degustările de scotch săptămânale, iar în acest moment îi spunea bancuri cu polonezi lui James Nathan, cel care se ocupa de creditele acordate întreprinzătorilor la Carver Federal și, astfel, hotăra ce entități vor prelua spațiile demolate, care afaceri erau păsuite de la plata datoriei, trăgând linie între înecați și cei salvați.
Oameni mărunți, cu planuri mari, își zise Carney în sinea lui. Dacă în această încăpere se află sediul puterii și influenței negre din New York City, unde o fi corespondentul ei alb? Locul ăla din centru, unde se pun la cale aceleași șmenuri, dar la altă scară. Cu mize mai mari. Nu capeți răspunsuri la astfel de întrebări decât dacă ești vârât în clică. Și n-ai cum ghici.
Pierce îl smulse pe Carney din reverie bătându-l ușurel pe umăr. Se așeză
în fotoliul tapițat cu piele roșie din fața lui și își comandă băutura dintotdeauna.
— Te-am văzut la TV, spuse Carney.
— Deh, zile grele, spuse Pierce trăgându-și mai jos nodul cravatei.
Cazurile precum cel al lui James Powell erau specialitatea lui Calvin Pierce, un cruciat în slujba Drepturilor Civile; îl sunai de-ndată ce terminai discuția
cu pompele funebre.
Băiatul fusese ucis cu cinci zile în urmă, în Yorkville, East Side, în zona 70th Street. Un administrator de bloc alb, pe nume Patrick Lynch, spăla trotuarul cu furtunul și i-a rugat pe niște elevi să se dea mai încolo, să nu se ude; Școala Medie Robert E Wagner își ținea cursurile de vară pe stradă. Când puștii au refuzat să se clintească din loc, Lynch le-a zis „Las că vă spăl eu, cioroi jegoși ce sunteți” și i-a stropit cu apă. Puștii au ripostat aruncând în el cu coșuri de gunoi și sticle goale, spunându-i vreo două și de mamă, la care au intrat în horă și mai multi elevi participant la școala de vară.
Locotenentul Thomas R. Gilligan, în vârstă de treizeci și șapte de ani, era în timpul liber, îmbrăcat în civil, și studia niște televizoare dintr-un magazin de produse electronice. Ieși să vadă ce-i cu tămbălăul de afară și l-a prins pe James Powell, un elev din clasa a noua, care se alăturase mulțimii de puștani furioși. Potrivit martorilor, Powell era neînarmat.
Gilligan susținea că băiatul a scos un cuțit. L-a împușcat de trei ori.
După două zile, Harlemul a erupt.
— Lumea e foc și pară, îi spuse Pierce lui Carney. Pe bună dreptate. Iar apoi, mai e și poliția. Cum o să iasă din căcat? Din nou! Bașca primăria și activiștii. Iar în capătul încăperii, abia se-aude o voce șoptită – aia e familia.
A pierdut un fiu. Cineva trebuie să o reprezinte.
— O să intenteze proces?
— Da, și o să-l câștige. Știi bine că n-or să-l concedieze pe nemernicul ăla, spuse el începând să aducă, discret, cu un predicator. Ce mesaj vor transmite cu asta – că poliția nu poate fi trasă la răspundere? O să-i dăm în judecată, procesul o să țină ani de zile și primăria va plăti, fiindcă toate milioanele lor costă mai puțin decât prețul real al uciderii unui băiat negru.
— Că bine zici, spuse Carney.
Era una dintre tiradele reușite ale lui Pierce. Membrii din imediata lor apropiere le aruncară o privire scurtă și se întoarseră la discuțiile lor când văzură că Pierce își face numărul.
— Chestiile astea trebuie să le ai pregătite din timp, spuse el, ăsta-i orașul în care trăim.
