Erau perfecționiști. Căutaseră ceva anume.
Mătușa simțea că-i vine rău în timp ce făceau turul dezordinii din casă, dar își învinse senzația asta, își storcea creierii, întrebându-se ce or fi luat cu ei.
— De ce mi-au făcut asta? Îl apucă strâns de braț pe Carney și-l întrebă în șoaptă: Crezi că Freddie iar s-a vârât în vreo chestie?
— Nu l-am mai văzut, răspunse Carney, n-am auzit nimic.
Era reacția lui standard față de toți cei interesați, al căror număr creștea de la un ceas la altul sau, cel puțin, așa i se părea lui.
— Așchia nu sare departe de trunchi, spuse mătușa Millie. E undeva în lumea asta mare.
Pedro era un hoinar. Când Carney era mic, tatăl lui Freddie petrecea cam patru luni pe an în New York City și în rest el știe pe unde își consuma aventurile. Carney înțelegea că până și taică-său reușise performanța de-a fi demn de încredere, de bună-credință, când i-a făcut curte maică-sii. Pedro era un vagabond când a cunoscut-o pe Millie și niciodată n-a încercat să pară
altceva. Nici mătușa Millie, nici văru-său nu și-au exteriorizat sentimentele în legătură cu „călătoriile” lui Pedro, iar Carney a învățat de mic să nu pună
întrebări pe tema asta. A fost una din rarele ocazii când maică-sa i-a tras un perdaf.
— Lumea-și vede de treaba ei, tu să-ți vezi de treaba ta.
Freddie îl adora pe Pedro. Știai când e în oraș, fiindcă atunci Freddie discuta numai despre el, iar când era plecat în Sud era ca și cum taică-său n-ar fi existat. Pac-pac, ca un comutator. Asta până la vârsta adolescenței, când gagicăreala a devenit mai importantă – sau, imitând manierele de berbant ale lui Pedro – a devenit un mod de a-l venera. La cât de șleampăt era în ultima vreme, se pare că, pentru el, femeile nu mai constituie o prioritate.
Mătușa Millie culese de jos o veioză și o puse la loc.
— Tu, măcar, nu te-ai luat după Mike, spuse ea.
Carney dădu din cap a încuviințare. Verifică dacă nu-i nimeni ascuns sub pat sau în debara.
— Drogații ăștia, spuse Carney. Se țin de tâmpenii, n-au altă distracție.
Gladys, vecina de vizavi, își făcu apariția cu o mătură și Carney le spuse că
are s-o roage pe Marie să le dea o mână de ajutor la curățenie. Mătușă-sa și secretara lui ieșeau din când în când împreună să vadă un film când deasupra titlului apărea numele lui Rock Hudson. N-ar fi deloc rău s-o țină
pe Marie departe de birou. Prea multe părți interesate îi pică pe cap, pe neașteptate, în ultimul timp.
Merse direct la magazin și se duse glonț la seif. Îi fusese teamă c-o să
găsească – ce? heroină? iarbă? — în servietă. Colierul cu smaralde era mai rău; drogurile măcar se justificau. Freddie încetase să-i mai aducă lui Carney bijuterii sau aur de ascuns și nu apăruse niciodată cu marfă de-o asemenea calitate. Oare el și Linus i-au țepuit pe-ai lui Linus, le-au umflat, pur și simplu, bijuteriile de familie, după cum au insinuat gaborii? Sau să fi existat un câr-mâr între Linus și familie, iar Freddie și prietenul său au cujbit niște mahări care acum vor să-i plătească cu aceeași monedă? Chiar dacă-i dădea înapoi servieta lui văru-său și-i spunea să plimbe ursu’, Carney tot se simțea luat la ochi, fiind atât de apropiat de Freddie. Era prea târziu: intrase în horă.
*
Munson îi făcu semn de pe trotuar.
Carney încuie magazinul. Era ora douăsprezece și jumătate. Rusty și Marie erau, de-acum, în concediu plătit; magazinul deschidea ori de câte ori Carney simțea că nu-i nici un pericol să lase ușa de la intrare deschisă. Își justifică decizia plângându-se de traficul pietonal redus de după proteste și exagerând iminența unui nou val de violențe.
— Ne vedem când or să-și revină lucrurile la normal, le-a spus el angajaților săi.
Simțea o ușurare mai mare decât s-ar fi așteptat la gândul că îi știe în siguranță.
Detectivul ședea pe capota automobilului său maro-închis și tocmai își aprindea un Winston cu chiștocul mocnit al țigării dinainte. Carney nu-l mai văzuse de mult la lumina zilei. Polițaiul era palid, buhăit, stors de puteri.
Mutra îi ținea catastiful pilelii băgate pe conductă, era congestionată și împestrițată de capilarele sparte. Mesele gratuite oferite de comercianții
locali și clienții săi dubioși îi ruinaseră constituția.
Era, ca de obicei, relaxat.
— Mi-am închipui că ai să mă cauți, spuse Munson. Ce-ar fi să dai o tură cu mine până-mi ridic poșta?
Poșta: așa își botezase de curând traseul plicurilor.
— Nici ploaia, nici zăpada87, spuse Munson când Carney se așeză pe locul de lângă șofer. Și totuși violențele astea îți dau peste cap agenda.
— Cu toții suntem în aceeași barcă.
— Lumea nu trebuie lăsată să creadă că-s uituc din fire. Trebuie să fac colecta până să-și bage-n cap că-s banii lor și să-i cheltuiască. Munson dădu din cap spre magazinul de mobilă: Te-ai descurcat bine.
— Cam toată lumea s-a descurcat, zise el, referindu-se la partea de est a lui 125th Street.
— Mda, am trecut pe-acolo.
Conduse până la prima intersecție și parcă în fața unui magazin de presă
sordid, Grant’s Newspaper and Tobacco, de peste drum de Teatrul Apollo.
Steagurile roșu-alb-albastru zdrențuite de pe fațadă șfichiuiau cu sălbăticie aerul în diminețile de iarnă și atârnau pleoștite în zile caniculare ca aceasta.
— Buck Webb iar e în vacanță? întrebă Carney.
