Carney îi înapoie ziarul și dădu să deschidă portiera.
— Alo, domnu’ Mobilă.
— Poftim?
— Vezi că treaba-i pe nasoale, nu e de glumit. N-aș vrea să fiu în pielea lui văru-tău în aceste momente. Și nici în pielea ta n-aș vrea să fiu.
Carney deschise portiera.
— Ai auzit de Sterling Gold? îl întrebă Munson.
Sterling Gold & Gem era un respectabil magazin de bijuterii de pe Amsterdam Avenue, situat la vreo zece străzi mai încolo. Becurile portocalii prăfoase de pe firmă se aprindeau și se stingeau pentru a simula mișcarea, asemenea unui ogar ce gonește în jurul unei piste. Tinerii îndrăgostiți știau de inelele de logodnă și pirostriile de nuntă expuse în vitrină, iar sertarele cu pietre netăiate și cu marfă de proveniență dubioasă satisfăceau cererile clientelei mai deocheate. Date fiind dobânzile lui scandaloase, proprietarul, Abe Evans, era o gazdă și un cămătar la care se recurgea doar în ultimă
instanță, dar politica lui era să acorde o perioadă de grație de o săptămână
datornicilor înainte de a-și trimite ciumegii să rupă vreun picior sau vreo altă chestie, la alegerea clientului. Nimeni nu mai pomenise până la el de această stratagemă de marketing, această mutilare â la carte, deși, într-o seară, la Nightbirds, Carney îl auzise, întâmplător, pe un tip declarând că așa ar proceda o ramură desprinsă din mafia estoniană. Imaginează-ți!
— Cineva a spart magazinul și a făcut prăpăd, spuse Munson. Nu – nu niște borfași. S-a întâmplat astă-noapte. Au vandalizat locul, au lăsat un dezastru în urmă, au făcut praf vitrinele, s-a pornit să țiuie alarma, dar fii atent – Abe Evans susține că nu i s-a furat nimic.
Detectivul îi trase una unei namile de bărbat cu o pălărie â la Buster
Keaton care trecu prin spatele lui Carney, apoi reveni la subiect.
— Deci care-i poanta? îl întrebă Carney.
— Asta tu să-mi spui, îl contră Munson. Poate că poanta-i un mesaj trimis celor care se țin de operațiuni ilicite, cineva saltă pietroiul, să vadă ce mișună sub el. Cineva cu lovele și cu mâna lungă spune: caut ce-mi aparține.
Carney trânti portiera. Drumul pe jos până la magazin, cale de trei străzi, îi luă mai puțin timp decât la dus.
Ușa de la intrare era descuiată. Luminile erau stinse, dar ușa era descuiată.
Nu erau Rusty sau Marie veniți să-și recupereze vreun lucru uitat.
Bâta de baseball era în birou, lângă seif. Se furișă pe lângă perete spre capătul magazinului. Se opri lângă fotoliul Argent și ascultă. Strigă cine-i acolo.
— Hei, Ray-Ray! răcni Freddie din birou.
Văru-său ședea pe canapea și mânca un sendviș italian cumpărat de la Vitale’s, cu sticla de Coca-Cola așezată pe seif. Chink Montague, detectivii de la omucideri și arzoii barosanilor îl caută pe bulangiul ăsta, iar el mănâncă
un afurisit de sendviș la el în birou.
— Am o cheie, vorbi Freddie cu gura plină. Ții minte când s-a născut May și a trebuit să fugi la Spitalul Universitar? Până să apară Rusty. M-ai rugat să
încui. Mi-ai dat cheia.
— Asta s-a întâmplat acum șapte ani, răspunse Carney.
— Nu mi-ai mai cerut-o înapoi, așa că am presupus că vrei s-o păstrez. Ce te uiți așa la mine? îl întrebă Freddie zâmbind. Bucură-te că nu mi-ai dat combinația seifului.
CINCI
Din câte își amintea Freddie, lui Linus îi venise ideea loviturii în St.
Augustine.
— Nu-i stătea în fire să se agațe de-o idee, îi povesti Freddie lui Carney.
Avea un iureș de idei – azi una, mâine alta.
Ba o tastă „șterge” la mașinile de scris, ba un capac special la flacoanele cu medicamente, să nu poată fi deschise de copiii mici. Crearea, din vorbă-n vorbă, a unui sistem de depistare a muhaialelor de doctori care prescriu morfină și a farmaciilor care vând ace fără să întrebe la ce folosesc – ce-ar fi să existe niște „Pagini aurii pentru barbitucii umani”, cu lista doctorilor și farmaciilor dubioase și tembele? Proiectele îi erau trase de păr sau de-a dreptul impracticabile, i le pomenea o singură dată și, pe urmă, nu le mai aducea în discuție. Jaful era cu totul altceva.
— Linus a tot pus pe tapet planul, l-a întors pe toate părțile pe drum, la întoarcere. Pe-atunci ne aveam deja ca frații, povesti Freddie.
Carney luă asta ca pe o insultă, ceea ce se și voise remarca lui Freddie, căruia îi făcu plăcere să-l oftice pe văru-său. Oare când frecaseră menta împreună ultima oară, doar ei doi? Ca pe vremuri. Acum, ca și atunci, Freddie era cel care trebuia să rupă tăcerea. Prea multă tăcere te poate băga la idei. Freddie povestitorul, Carney omul corect, publicul. Chestia asta a ținut mult timp.
Ușa de la intrarea în magazin era încuiată. Jaluzelele de la geamul biroului care dădea spre salonul cu exponate erau coborâte. Biroul lui Carney era cabina căpitanului dintr-un submarin: Run Silent, Run Deep91. Lumea habar n-are ce se-ntâmplă aici, în bezna din adâncuri, iar cei de jos nu văd nimic din ce se petrece la suprafață.
Freddie nu era la prima lui imersiune. Submarinul era analogia lui preferată pentru perioadele de exil din societatea decentă, de la călătoria lui la Morminte, cu trei ani în urmă. Paturile suprapuse fixate în celula cenușie îi aminteau de cabinele echipajului din Călătorie spre fundul mării92, chiar dacă acelea aveau mai puține gângănii și nu erau supraaglomerate. Patru 91 Opriți motoarele, intrați în imersiune este titlul romanului de război publicat în 1955
de fostul comandant de submarin Edward L. Beach.
92 Aluzie la serialul TV științifico-fantastic difuzat pe canalul ABC în intervalul 1964—
1968; acesta a avut ca punct de plecare filmul american cu același titlu, difuzat în anul 1961.
paturi la șase deținuți. Freddie s-a culcat pe podeaua de ciment îmbibată de pișat. Cele patruzeci și opt de ore petrecute în închisoare aproape că l-au distrus. Continua să aibă coșmaruri pline de detalii sinistre, pe jumătate uitate; gândacii care dădeau să-i intre în urechi, de ai fi zis că acolo-i vreun Cotton Club93 al insectelor; viermele care înota în terciul de ovăz puturos din sala de mese, zvârcolindu-i-se pe limbă.
Toată viața auzise de Centrul de Detenție Manhattan de la ciumeții suficient de fraieri ca să fie priponiți. Freddie nu i-a înțeles niciodată pe șapcaliii care se laudă în gura mare că au stat la pârnaie – ce rost are să-ți faci reclamă propriei prostii? Pe urmă, s-a trezit săltat. Povestitorii ăia nu-i prezentaseră mizeria la parametrii reali. Când s-a pus prima oară la coadă la haleu, un gardian i-a tras una la scăfârlie cu o rangă înfășurată în piele. S-a încovoiat de durere și a căzut grămadă pe dușumeaua slinoasă. Peste ani, se trezea că încă-i sună apa în cap. De ce? Fiindcă nu-l auzise pe jupân când i-a strigat numele. Și-a luat tava și s-a dus cu pași împleticiți să se așeze la cina constând într-o felie de șuncă tare ca talpa pusă pe-o felie de pâine mucegăită. La o distanță de două mese, un mârlan l-a mușcat de ureche pe un tip care umflase tot ketchupul. Mesele erau toate nașpa.
