Mai târziu, în celula lui din submarin, a încetat să-i mai pocnească pe șobolani – fojgăiau în draci pe timpul nopții – când un coleg de celulă l-a prevenit că „dacă-i trosnești, încep să muște“.
Nu-i povestise lui Carney despre acele două zile și nici n-avea de gând să-i povestească vreodată. L-a chemat pe Linus să-l scoată pe cauțiune fiindcă
prea era la pământ ca să mai rabde o dăscăleală. Linus n-o să-i tragă un perdaf pentru vina de-a fi mâncat pui în compania lui Biz Dixon (de parcă
Biz ar fi fost singurul pungaș pe care-l cunoșteau). Linus n-o să-i reproșeze că-i vina lui că a făcut garagațe cu gaborii de la antidrog care l-au arestat pe Biz (de parcă omul se poate răzvrăti împotriva firii sale, să stea în banca lui în fața unui curcan).
Linus i-a plătit cauțiunea și au sărbătorit restul Zilei Muncii fumând iarbă
și pilind rom, iar treaba asta le-a căzut atât de bine, încât au ținut-o așa încă
o săptămână, iar apoi încă una. Cei doi erau amici la cataramă dinainte de Morminte, dar arestarea a confirmat că amândoi sunt marinari în același cart ușchit. Imersiune! Imersiune! în clarobscurul mâlos al narcoticelor. La bordul următorului lor submarin, apartamentul lui Linus de pe Madison Avenue: USS Macheala.
— Îmi pare rău că te-au dubit, îi spuse Carney și, depărtând două lamele 93 Celebru club de jazz din Harlem, care a funcționat între anii 1923 și 1940.
ale jaluzelei, se asigură că totul e în regulă pe 125th Street.
— N-ai avut nici o vină, zise Freddie.
Restul acelei toamne și iarna ce-a urmat a fost un delir continuu. Linus a angajat un avocat și urmărirea penală a fost sistată. Cel mai adesea, Freddie le soilea pe canapeaua din camera de zi a lui Linus, iar după ce i-a expirat contractul de chirie s-a mutat la el definitiv. Se trezeau, hoinăreau prin Greenwich Village și Times Square, se vărzuiau, făceau mișto de telenovele, își puneau crăcii pe spătarul scaunelor din fată în sălile de cinema și, din când în când, sniffuiau ceva prafuri, iar la căderea serii intrau în câte o cafenea, un bar sau un subsol unde se fuma iarbă, puși pe destrăbălare. Se pișau pe zidurile blocurilor de locuințe, dormeau până la amiază. Dacă, după
trei pahare, Freddie agăța o fată, vreo studentă sau vreo dactilografă, Linus dispărea din peisaj la momentul potrivit. A doua zi, Freddie fie răsărea ca prin minune pe canapea când Linus ieșea din dormitor în pijamaua lui haioasă, de arhiduce, fie apărea ceva mai târziu, după-amiaza, revenind din misiune cu un sac de gogoși. Se împăcau de minune.
Uneori mergeau cu Chevroletul Two-Ten al lui Linus la Jersey, să parieze la cursele de cai de la Garden. Linus era coproprietarul unui pur-sânge pe nume Hot Cup, primit în dar de ziua lui de la unchiul James, care era descendentul unei familii pasionate de cai și care susținea că nu ești cu adevărat bărbat dacă n-ai un cal de curse. Cu tot pedigriul său măreț – taică-său, General Tip, era o legendă în cercurile pasionaților de sămânța campionilor – Hot Cup era un exemplar zăpăcit rău de tot, apatic și ursuz. Ca și coproprietarul său, Hot Cup era bine-crescut, educat și absolut incapabil.
Aceste speculații, ca și altele, erau girate de familia Van Wyck, care îi trimitea lui Linus câte un cec în a doua zi de vineri a fiecărei luni dacă își îndeplinea îndatoririle minimale ale postului: adică dacă apărea dichisit și prezentabil la acțiunile familiei și evenimente caritabile; dacă vizita birourile firmei de avocatură Newman, Shears & Whipple să semneze ce i se dădea la semnat. Ne bucurăm să vă vedem, domnule Van Wyck. „Munca-i pentru fraieri, dar n-ai cum să chiulești”, îi spunea Linus. Își ținea hainele elegante în apartamentul părinților, își punea uniforma când mergea la muncă și își trăgea țoalele de beatnic la sfârșitul programului de lucru.
Într-o zi, Linus s-a dus la ziua de naștere a bunică-sii, care împlinea nouăzeci și șase de ani, și n-a mai revenit. L-a sunat după trei zile de la Sanatoriul Bubbling Brook din Connecticut; familia îl deturnase când coborâse din ascensor și îl trimisese la o nouă rundă de tratament psihologic. Țac! La câtva timp odată, familia Van Wyck își aduna de pe drumuri odrasla năbădăioasă și-o țâra printr-o serie de instituții autorizate, printr-un arhipelag de centre de recalibrare mintală din zona New York –
New Jersey – Connecticut. Prima internare lungă a lui Linus data din perioada petrecută la Princeton. Supraveghetorul căminului l-a surprins sugând cariciul unui tip din oraș sau viceversa, Freddie nu mai ținea minte.
Țac! Tac!
Lui Freddie nu-i păsa de înclinațiile lui Linus. Linus știa că nu are plăceri din astea și nu s-a dat la el niciodată.
— Din câte îmi amintesc, zise Freddie dând din umeri. O aveam sculată
aproape tot timpul.
Apartamentul de pe Madison Avenue era mic și tăcut fără Linus. N-avea cine să arunce gunoiul la ghenă, cine să râdă la bancurile lui când făcea mișto de albii de la televizor. Ieșirile cu Linus îi aminteau lui Freddie de vremurile de altădată, când își făcea de cap împreună cu Carney. Mătușa Nancy murise, unchiul Mike umbla cine știe pe unde, maică-sa lucra în ture la spital, Pedro era în Florida: cei doi băieți rămâneau de capul lor zile în șir, să clocească tot felul de planuri febrile. Apoi Big Mike se întorcea și îl lua pe Carney acasă, și cu asta, basta.
Curând, Freddie începu să se holbeze la carpeta din camera de zi a lui Linus și să-și dea seama de pașii greșiți, mai recenți și mai vechi. De pâcla bulită a anilor pierduți. De perioadele plăcute, dar lipsite de scop, cu adunarea biletelor de loterie pentru niște ucigași, cu scurta, dar cruciala lui întemnițare. De lovitura de la Theresa, cu pistoalele și gangsterii apăruți în viața lui. Undele negre ale gândurilor sale i-au inundat compartimentul submarinului, s-a cățărat și a închis tambuchiul… dar a simțit că iar îi îngheață degetele de la picioare și a coborât privirea…
Freddie a oftat și s-a târât de colo-colo vreme de două săptămâni, iar apoi a acceptat răpirea lui Linus ca pe un semn de la Isus sau Dumnezeu sau de la Marele Ce-o Fi că ar fi timpul să se schimbe. S-a hotărât să se dea pe brazdă.
Și-a luat în chirie o locuință în Hell’s Kitchen, pe 48th Street, la etajul doi, deasupra unui restaurant chinezesc. Linus era purtat dintr-un sanatoriu în altul; versiunea lui Freddie de a-și face ordine în viață a însemnat să îndure o serie de slujbe cinstite. Ca tot fazanul. Sau ca un călugăr care mormăie în barbă, să demonstreze el știe ce cerului pustiu. A cărat marfa la rafturile supermarketului Gristedes de pe Lenox Avenue, a ținut evidența catalogului de discuri de la Black Ace de pe Sullivan, a vândut teniși la un magazin de articole sportive de pe Fulton Street, din rahatul ăla de Brooklyn. Dintre cele trei slujbe, Black Ace era cel mai mișto pentru agățat gagici.
— Am făcut și eu ca Ray-Ray, îi spuse Freddie lui văru-său. Am băgat capul la cutie, am murit de plictiseală.
Ca pe vremea când Carney studia la colegiu, iar Freddie nu reușea să-l scoată din casă.
— Crăpăm de invidie când îmi spuneai că nu ieși, zise Freddie. Eram singur cuc. Iar atunci când ai terminat și ai absolvit, aveai ceva.
Cu ce se putea lăuda Freddie pentru toate nopțile acelea? S-a apucat să
citească. Nu manuale, ci cărți de trei parale: Surori stranii94, Sâmbăta violentă95, Numele ei – Jezebel. Povesti în care nimeni nu era mântuit, nici vinovății (ucigașii și pungașii) și nici nevinovății (orfanii adunați de prin stațiile de autobuz, bibliotecarii din lumea viciului). De fiecare dată credea că totul se va sfârsi cu bine. Niciodată nu se sfârșea așa, iar el își uita lecția de fiecare dată când închidea o carte. Era atât de optimist încât o sălta pe următoarea de pe raftul rotitor. Își petrecea timpul cu romanele, la fel ca și cu televizorul de la amanet sau cu câte o fată cu fusta plisată. Ce fel de om e?
Unul căruia-i plouă și-i ninge mai mereu.
În timpul rarelor lui vizite, mătușa Millie îi făcea complimente în legătură
cu aerul lui sănătos.
— Ai o prietenă care te face fericit?
Freddie le-a făcut o vizită neanunțată lui Carney și alor săi, păstrând secretul vieții lui oneste tot așa cum își păstrase secretă și viața de pungaș. Îi plăcea să-i audă pe May și John spunându-i unchiul Freddie, era ca și cum i-ar fi cunoscut identitatea secretă.
— Te întrebam ce pui la cale, spuse Carney, și tu o țineai una și bună, „îmi văd de treaba mea.“ De ce nu mi-ai spus?
— Îmi vedeam de treaba mea, răspunse Freddie. De-aia îi zice așa.
Misiunea lui: să reapară după ce-și face ordine în viață. Freddie își imagina că un gong sonor o să-l anunțe când a sosit clipa, reverberând, să-și ia zborul porumbeii. Să bage-n sperieți jumătatea vestică a Manhattanului. Și-a luat o pipă și, în nopțile calde, cocoțat pe scara de incendiu ce se înălța deasupra lui 48th Street, pufăia din ea, structura metalică fiind periscopul ce-i permitea să privească Hudsonul somnoros, cu vârtejurile lui, în timp ce saxofonul lui Ornette Coleman96 lătra și behăia pe pick-upul hi-fi, storcând horcăitul muribund al orașului din gâtlejul lui chinuit. În propria lui perioadă de izolare, văru-său își cultivase ambițiile – și-a lansat o afacere, s-a așezat la casa lui cu o cucoană drăguță. Acum, că stătea să se gândească la toate astea, Freddie nu mai știa ce să spună: știa doar că nu și-a dorit să fie cel ce-a fost. Încalecă pervazul, întoarce discul pe fața cealaltă, revino la periscop. Scrutează linia orizontului.
94 Strange Sisters (1954), roman de Fletcher Flora (1914—1968).
95 Violent Saturday (1955), roman de William L. Heath (1924-2007).
96 Celebru saxofonist american de culoare (1930- 2015), unul dintre cei mai importanți muzicieni avangardiști din istoria jazzului, creatorul stilului free jazz.
