— Pe urmă l-au împușcat pe puștiul ăla. Gaborii. Polițaii mișunau peste tot, le era frică să nu se lase cu caterincă la periferie.
La radio s-a anunțat că o sută de polițiști au fost trimiși la demonstrația organizată de CORE la școala băiatului ucis și că urmează să fie desfășurate echipe în tot Harlemul, ca să reprime orice încercare de tulburare a ordinii publice. Pe Park Avenue colț cu 88th Street era, ca întotdeauna, liniște.
— Hai să acționăm diseară, a propus Linus.
Era vineri după-amiază. Taică-său și maică-sa mergeau la un eveniment caritabil, cu donații pentru supraviețuitorii poliomielitei, și nu se întorceau acasă mai devreme de unsprezece seara.
— Curge pileala gârlă, să meargă și cecurile.
Gretchen, bătrâna menajeră a familiei Van Wyck, locuise la familia Van Wyck – când era mic, Linus se strecura în patul ei bășinos în nopțile când visa urât – dar murise cu trei ani în urmă. Cea nouă locuia în Bronx și pleca la șapte seara. Linus trebuia să urce, conform planului, la opt treizeci, cu liftierul, să coboare pe scara de incendiu, să lase deschis grilajul de la terasa din spate și să crape o țâră poarta de la intrarea de serviciu.
În ziua de vineri, 17 iulie, la ora 8:41 p.m., Freddie a pornit spre periferie. A rămas pe Park Avenue dintr-un motiv evident, așa că era exclus să-și omoare timpul rezemându-se de o cabină telefonică. S-a așezat la tejgheaua localului Soup Burg, de pe 73rd Street colț cu Madison Avenue, și a contemplat bășicuțele portocalii de grăsime de la suprafața supei de pui cu tăiței până când ceasul i-a arătat că-i momentul s-o ia din loc. Ceasul de acțiune pentru oameni activi. Pe drum a cugetat la marea necunoscută a zilei: Este Linus capabil să n-o dea în bară? Freddie îl văzuse șleampăt, vărzuit în ultimul hal, răstindu-se la bocanci și căcându-se în așternut. Vara trecută îl găsise chinuit de convulsii, vânăt la față după o supradoză, și a trebuit să-l lase în fața Spitalului Harlem – dacă l-ar fi oprit un curcan la volanul mașinii unui alb, ar fi fost terminat. Avea, oare, Linus tăria, sânge în instalație, să ducă la bun sfârșit o asemenea lovitură? Ai lui își vor da seama că el e cel care i-a jefuit – era pregătit să transforme prada în bani gheață?
Dar dacă poarta de la intrarea de serviciu nu se clintește…
Porni pe căi ocolite, pe Lexington, dădu colțul și nu încetini pasul când împinse poarta de la intrarea de serviciu. Era descuiată, crăpată cam de-un centimetru, a intrat. Era ora 9:01 p.m.
Locuința familiei Van Wyck era un apartament duplex la etajele treisprezece și paisprezece. Urcatul scării de incendiu l-a cocoșat, dar Linus îl aștepta la ușa din spate. Veselia lui îi aminti lui Freddie de alte năzbâtii: când familia i-a trimis, din greșeală, de două ori cecul lunar și au ieșit să
mănânce biftecuri și creveți; când au nimerit la Cha Cha Club în timpul unei livrări de marfă și au șterpelit o navetă cu șnaps. Prada din seara asta era mai mare. Ca și zâmbetul lui Linus.
Ușa din spate dădea în bucătărie. Freddie mai trecuse prin spațiul vast al celor șase-șapte camere. Mai sus de 96th Street, acesta era împărțit în trei apartamente, iar mai la vale erau hrube întunecoase, înghesuite, prăfoase, pline de păr de pisică și cărți, apartamentele locuite de părinții gagicuțelor de la colegiu pe care le agăța în centru. Reședința familiei Van Wyck era atât de complicată, încât avea nevoie de două etaje și de-un număr dublu de camere ca să-și fie sieși clară. Tavanul era înalt de aproape patru metri, pereții erau lambrisați, dușumeaua acoperită cu parchet mozaicat. Era un conac plutitor.
— Ia uite-aici, spuse Linus observând reacția lui Freddie și trase la o parte draperia grea, de culoarea muștarului, din sufragerie. În seri ca asta…
Umezeala transforma Park Avenue, aerul umed înconjura cu aureole calde felinarele de pe stradă și șirurile de ferestre ale apartamentelor. Strada părea mai puțin vanitoasă. Inexplicabil de omenoasă, ca un polițai alb care te tratează cu duhul blândeții fără nici un motiv. Park Avenue îl băga în
boală pe Freddie: clădirile afișau atitudine, puterea le conferea tihnă și încredere. Erau judecătorii care decretau că tot ce zici tu că-ți aparține, toate cele pentru care ai luptat și la care ai visat sunt doar o imitație ieftină a ceea ce posedă ele. În seara asta strada părea omenoasă. Cel puțin privită din unghiul acela.
— M-am gândit cum povesteai tu despre Riverside Drive, îi spuse Freddie lui Carney, ce mult ții la zona aia. Marginea insulei, imaginea râului, cu malul opus, totul privit în perspectivă. Aici suntem noi, mai încolo – apa, apoi, din nou, pământ, cu toții facem parte din același lucru. Și totuși, în cazul lui Park Avenue, cu vechile lui clădiri uriașe aliniate față-n față, pline de bătrâni albi, nu te încearcă același sentiment, nu-i așa? E un canion. Iar cele două margini se cacă pe tine. Dacă au chef, dacă așa hotărăsc, te prind în strânsoare și te strivesc. Așa de mic te simți.
Recunoscu că seara aceea a fost superbă.
Linus l-a condus prin apartament. Picturile de pe pereți țineau de așa-zisa artă modernă. Restul decorului erau kitschuri.
Seiful se afla în bibliotecă. Cărțile de pe rafturi și din spatele vitrinelor de sticlă aveau legături respectabile și elegante. În timp ce Linus ocolea enormul birou din lemn de nuc, Freddie aruncă o privire spre un șir de volume. Erau o grămadă în genul Scrisorile complete ale Baronului St.
Cutărescu, Vol. 6 și nici una gen Pițipoance în călduri sau Era dreptul ei să
ucidă.
În spatele biroului, pe perete, era agățat portretul lui Robert A. Van Wyck, primul primar al New Yorkului proaspăt reorganizat. Era rabatabil. Îl apăsai, scotea un declic și se rotea, lăsând să se vadă ușa rotundă a seifului din perete.
— Ce marcă? se interesă Carney.
— De unde puii mei să știu?
Linus cunoștea combinația de cifre. Taică-său îl lăsase să se joace cu seiful când era mai tânăr și să-și depoziteze acolo pozele cu jucători de baseball.
Tatăl lui fiind Ambrose Van Wyck, patriarhul, eminența care trăgea toate sforile.
— Toată lumea pronunță Van Wick, spuse Carney.
— Ce tâmpenie! E Van Wyck toată ziua.
Linus l-a rugat pe Freddie să țină servieta deschisă în timp ce golea seiful.
— Am crezut c-o să fie mai mult de-atât, zise el.
Pe urmă Freddie evaluă colierul din ochi.
— Să fac infarct, nu alta, îi spuse el lui Carney. Să-l vezi câta mai e.
— L-am văzut.
— Of.
La ora 9:31 p.m., în seara jafului, tatăl lui Linus a zis:
— Pune-o jos.
Van Wyck-senior apăruse în ușă, în pijama. La fel ca preferata lui Linus –
roșie, cu dungulițe albe, cu monogramă, dar mai puțin decolorată. Taică-său avea peste șaptezeci de ani, Linus fiind o adăugire târzie la restul dinastiei.
Sfrijit, cu pielea zbârcită, de-a dreptul fleșcăită deasupra omoplaților, cu ochii albaștri și privirea răutăcioasă, îi aminti lui Freddie de povestea lui Linus, când, spunându-i lui Ambrose „Pot să?“ în loc de „Îmi dai voie să?“, acesta și-a scos pantoful din picior și l-a pocnit cu el peste față de șapte ori.
Acum avea în mână un pahar cu lapte. Ambrose Van Wyck își ținea bastonul din lemn de fag în cuierul cu umbrele de la etajul de dedesubt. Din păcate, nu-l folosea în casă, căci tare ar mai fi vrut să-l împungă cu el pe fiu-său în piept, să sublinieze fiecare silabă a diatribei ce lua naștere în mintea lui. Vederea lui fiu-său îi provoca durere – una cutremurătoare – până acum câțiva ani. Ajunsese să se împace cu gândul că fiu-său e un ratat. Când dezamăgirea te roade un timp îndelungat, devine anodină. Linus nu va ocupa niciodată biroul lui Ambrose, de pe colțul etajului douăzeci și trei, nu va poza pentru un portret care să fie atârnat pe pereții sălii de ședințe, alături de cele ale înaintașilor săi. Fiii partenerilor lui Ambrose – cohorta aia de arieni imbecili – vor prelua conducerea IVW și, odată cu moartea lui Ambrose, firma va înceta să fie un concern IVW. Așa să fie. Copilul ăsta din fața lui era un simplu detaliu tehnic: adevăratele odrasle ale lui Ambrose Van Wyck erau edificiile înălțate de el. Zgârie-norii, clădirile de birouri cu forfota lor, cartierele generale globale, complexele rezidențiale vaste, găzduind familii atât de numeroase, încât constituie localități în sine. Când se uita pe fereastra sufrageriei la Park Avenue și mai departe, își recunoștea propriile trăsături în blocurile din cărămidă albă și turlele argintii în stil art deco, își regăsea chipul în necruțătorul fier-beton al orașului. Certificatul de naștere al clanului era o plăcuță de alamă prinsă deasupra intrării în hol, afirmând paternitatea: IVW. Omul ăsta din fața lui? Un străin peste care ar putea da în metrou. În caz că ar lua metroul. Dar nu îl ia. E o cușcă jegoasă
