pentru oameni jegoși.
Cât despre însoțitorul lui fiu-său… Ambrose și-a petrecut toată viața în acest apartament și, în toți acești șaptezeci și cinci de ani, din câte ținea el minte, acum era prima oară când punea piciorul aici un cioroi.
— Ești acasă, spuse Linus.
— Când am auzit că vom fi laolaltă cu familia Lapham, bineînțeles că am hotărât să stau acasă.
Linus i-a explicat lui Freddie, ulterior, că aici era vorba de-un rahat de vendeta între de-ăia cu sânge albastru. Maică-sa avusese o aventură cu soțul
sau taică-său avusese o aventură cu soția, poate că ambele lucruri s-au întâmplat deodată sau al doilea a urmat drept răzbunare, iar taică-său încă
era nemulțumit de deznodământ.
— Mi s-a părut că aud ceva, spuse Ambrose Van Wyck. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Sunt prea obosit să mă ocup acum de tâmpeniile tale. Pune totul înapoi și așteaptă în camera ta până se întoarce maică-ta.
Linus avu o clipă de ezitare, iar apoi închise seiful.
— Plecăm, îl anunță el.
Unele lucruri spuse de un părinte copilului său n-ar trebui să fie auzite de alții. Verdictele și evaluările înțepătoare, afișarea de principiu a meschinăriei, amplificată de trecerea timpului, râca de-acum osificată. Un martor poate reda aceste lucruri într-un mod indelebil, real, cum n-ar putea fi dacă nu s-ar afla nimeni în preajmă. Nu, cel mai bine e să n-auzi vorbindu-i-se prietenului tău matur așa cum i s-a adresat Ambrose Van Wyck fiului său. L-a bălăcărit și l-a umilit. Umilința ți se transmite și devine și necazul tău, îți reînvie, naibii, amărăciunea propriei tale copilării. În două minute, Freddie s-a trezit că iarăși are cinci ani, e din nou pe 129th Street și se face mic sub masa din bucătărie în timp ce taică-său o face, cu talent deosebit, albie de porci pe maică-sa.
O anumită aluzie, „Este exact ca atunci, la Heart’s Meadow“, îl obligă pe Linus să-i tragă una lui Ambrose Van Wyck, punând capăt predicii acestuia.
Paharul cu lapte căzu pe covor. Nu s-ar putea spune că cei doi s-au încăierat ori s-au luptat.
— Mai degrabă s-au apucat unul pe celălalt de brațe și s-au zgâlțâit.
Linus s-a abținut, să nu-l rănească pe bătrân, iar bătrânul, cu toată furia lui, era prea bătrân ca să facă pe musculosul. S-a dat o bătălie de mici proporții, în care cei doi s-au scuturat reciproc. Freddie s-a strecurat pe lângă ei în vestibul. Într-un asalt lipsit de vlagă, Linus și-a învins reținerile, l-a împins pe bătrân și acesta s-a rostogolit gâfâind într-un fotoliu uriaș, tapițat cu piele roșie.
La 9:41 p.m., Linus și Freddie au coborât în fugă pe scara de incendiu.
Ambrose Van Wyck a făcut tot timpul abstracție de prezența lui Freddie.
Violențele încă nu începuseră, dar sirenele șuierau peste tot în seara aia.
Mai o încăierare pe un peron de metrou, mai niște puști puși pe rele într-o împinge-tava prefațau tulburările din noaptea următoare. Potrivit planului lor inițial, familia lui Linus n-ar fi trebuit să afle de furt cel mai devreme până a doua zi. Nu și-ar fi suspectat imediat fiul nemernic, așa își făcuseră ei socoteala. Adio avans preconizat.
Și-au împachetat câteva boarfe din apartamentul de pe 99th Street.
— Încotro? a întrebat Linus.
Freddie s-a gândit din prima la Eagleton. Miami Joe îl rugase odată să ia un pistol de la un locatar, pentru o lovitură. Nu i-a spus lui Freddie despre ce-i vorba, dar greutatea pe care o simțea în punga de hârtie trăgea cât un anunț.
Freddie a tremurat ca varga până a coborât pe scară și a ajuns în stradă.
Drept în fața lui era Imperialul.
— O ardeam acolo în fiecare zi, spuse Freddie.
— La șobolani, comentă Carney.
— Le plăcea popcornul.
Asociat cu vechiul cinema, blocul de garsoniere rămase adânc întipărit în memoria lui Freddie. Era o ascunzătoare numai bună. Freddie a ocupat patul. Linus a dormit pe jos, cu servieta și cu halatul lui flaușat pe post de pernă. Când Freddie s-a trezit a doua zi dimineață, Linus plecase cu servietă
cu tot. S-o fi dus să-și cumpere droguri? S-o fi întors la ai lui, să-și ceară
iertare? Oricum, Freddie era prea sictirit ca să stea în casă. În drum spre centru, prima reclamă pe care a văzut-o la secțiunea filme a fost cea la Indestructibila Molly Brown. Bașca, era cu Debbie Reynolds. Freddie îi povestise deja restul lui Carney – în noaptea de sâmbătă, prima noapte de violențe.
La Eagleton, Linus era hait rău de tot, ședea rezemat de perete, cu servieta sub fund, să se trezească dacă cineva ar încerca să i-o înșface. În ajunul jafului, Linus îi vorbise despre colierele cu diamante ale bunică-sii, brățările încrustate cu pietre prețioase, o cutie plină cu monede de aur, tot felul de comori ca ale piraților care au trecut prin seif. Singurul lucru notabil cu care o tuliseră era colierul cu smaralde, iar ăsta era impracticabil cu curcanii, nebunii, zilele de protest pe capul lor. Smaraldul era prea mare pentru gazdele pe care le cunoșteau Freddie, Abe Evans și Arabu’.
— Stai liniștit, nu voiam să te amestec în treaba asta.
Trebuia să stea ascunși până se mai linișteau apele. De la 171st Street în sus se simțeau în siguranță – nu se temeau nici de negrii cu furci, nici de gabori, nici de „oamenii lui taică-meu“, pe care Linus nu-i mai pomenise până
atunci. Detectivi particulari? Ex-militari?
— Lucrează pentru el, au grijă să se întâmple totul cum trebuie.
După o scurtă căutare, Freddie și Linus au ochit un bar irlandez de pe 176th Street, cu clientelă marginală, și o cârciumă grecească cu haleală decentă și tonomate cu tăblia spartă. Acolo făceau incursiuni.
Luni după-amiază pe Freddie l-a mâncat curu’ s-o sune pe Janice, vecina lor de vizavi de pe 99th Street. Ea a răsuflat ușurată când l-a auzit –
apartamentul lui Linus fusese spart și jefuit. A auzit în receptor vuietul metroului când a trecut pe lângă locuința lui Janice, ziceai că-i muzica de groază – niște viori înnebunite – dintr-un film de acțiune. Administratorul a
chemat gaborii după ce a observat ușa bălăbănindu-se într-o singură
balama. Freddie i-a spus că au rămas în urmă cu plata ratelor la Britannica, iar ăștia nu știu de glumă.
