normală, Munson ar fi aflat că detectivii de la omucideri, din Washington Heights, vin la Secția 28 să facă investigații în legătură cu un cadavru.
— Dacă tot îmi intri-n casă, vii și mă saluți, spuse el. Aș fi discutat cu ei din capul locului, mi-aș fi informat colegii că ești un cetățean de treabă. După
cum se poate vedea și judecând după magazinul de mobilă. Și măcar te-aș fi prevenit.
— Aveam o întâlnire importantă și mi-au futut-o.
— Aveau pe cap un cadavru din Park Avenue, ce voiai să facă? Asta e partea a doua.
De data asta parcă în față la Prăjituri Frumoase, la jumătatea distanței dintre două străzi perpendiculare pe 125th Street. Cofetăria era una dintre poantele preferate ale lui Elizabeth, căci fiecare mostră de prăjitură și bomboană din vitrină era ornată cu un strat gros de praf și presărată cu muște moarte. Dacă priveai mai atent în întunericul dinăuntru, o zăreai pe cofetăreasă fumând o țigară și tăindu-și unghiile.
— De unde ai luat frumusețea asta de tort?
— Bineînțeles că de la Prăjituri Frumoase.
Munson o zbughi în cofetărie după ce se înclină în fața unei tinere ce împingea un cărucior cu un bebeluș. Avea un cur enorm. O lăsă să treacă și-i făcu cu ochiul lui Carney.
Gibbs. Carney nu mai știa nimic despre el de când cu întâlnirea aia ratată.
Telefonista de la hotel și-a notat mesajele lui, dar n-a primit nici un răspuns la ele. Cei de la sediul central din Omaha al firmei Bella Fontaine îi spuseră
doar că-i plecat într-o călătorie de afaceri. Când Carney s-a întors de la apartamentul mătușii Millie, l-a sunat pe Wilson la All-American, să se intereseze dacă Gibbs a ajuns la întâlnirea cu directorii de vânzări. Carney trebui să îndure toanele Albului Condescendent în legătură cu haosul de la periferie.
— Aud că ați avut o vreme nasoală acolo în ultimele zile… După ce trecu peste poanta asta, comerciantul din centru nu-i mai fu deloc de folos: Nu, n-a spus nimic. Cum a mers? E un tip dintr-o bucată, nu?
Oricum, ce putea să-i mai spună Carney lui Gibbs? Mortul era partenerul de prăjeală al lui văru-meu, dar a fost doar o supradoză accidentală – dacă nu cumva n-a fost – și, după cum vedeți, traficul pietonal de pe 125th Street e impresionant.
Gaborul alb o frecă ceva mai mult în cofetărie decât la popasurile anterioare. Carney își aduse aminte cum l-a luat Pepper cu el în urmărirea lui Miami Joe, cu fațadele și hogeacurile pe care i le-a arătat pungașul în timp ce-l căutau pe talerul ăla cu două fețe. Atunci, locuri pe care Carney nu le mai văzuse nicicând au devenit brusc vizibile, ca niște peșteri după reflux,
cu ramificațiile lor întunecoase. Fuseseră acolo dintotdeauna, oferind o rută
ascunsă către lumea interlopă. Turul făcut în compania lui Munson îl purta pe Carney prin locuri pe care le vedea în fiecare zi, stabilimente aflate pe pragul lui, locuri pe lângă care trecuse și în copilărie, demascate acum drept fațade. Ușile lor erau intrări într-un oraș diferit – ba nu, erau diferite intrări într-un unic oraș imens, secret. Dintotdeauna aproape, adiacent cu tot ce-ți este cunoscut, dar situat dedesubt. Dacă știi unde să privești.
Carney chicoti și clătină din cap. Auzi ce formulări, de parcă n-ar fi și el o parte a acestuia. Și din magazinul lui, dacă știi cum să bați la ușă, capeți acces la parolă și poți intra în lumea aceea criminală. N-ai de unde să știi ce se întâmplă cu alții, dar eurile lor intime nu-s niciodată departe de tine.
Orașul e o uriașă locuință mizerabilă, înghesuită, iar peretele dintre tine și toți ceilalți e destul de subțire ca să treci prin el.
Munson se întoarse râgâind și bătându-se cu pumnul în piept, ca și cum ar fi avut arsuri gastrice.
— Prăjiturile, bată-le vina, spuse Carney. Ia să ghicesc: e un bordel?
— E mai bine să nu știi, Carney, răspunse Munson. Ceea ce-mi amintește de celălalt motiv pentru care ești pe cont propriu cu Fitzgerald și Garrett.
— Acum un minut îți părea rău, iar acum sunt pe cont propriu?
— Ai citit ziarul de azi?
— Ce te face să crezi că citim același ziar?
Munson se întinse spre bancheta din spate, după Tribune. Dădu la pagina 14 și i-l întinse lui Carney.
Poliția anchetează decesul lui Linus Millicent Percival Van Wyck, membru aldinastiei imobiliare Van Wyck. Van Wyck, în vârstă de 28 de ani, unul dintrenepoții lui Robert A. Van Wyck, cel dintâi primar al New Yorkului în anul1898, a fost găsit mort duminică noaptea într-un hotel din WashingtonHeights…
Hotelul – evident, un eufemism. Educat în Manhattan, absolvent al St.
Paul’s School și al Universității Princeton, ultima oară angajat al firmei de avocatură Betty, Lever și Schmitt. O ținută exorbitantă, de școală veche, cugetă Carney, demnă de o servietă din piele cu monogramă. Cu cât timp în urmă să fi fost asta? înainte ca Linus să se cunoască cu Freddie. Cauza exactă
a morții urmează să fie stabilită, dar autoritățile o consideră suspectă. Oriceinformație… Fotografia ce însoțea articolul îl prezenta pe Linus cu o tunsoare periuță și un zâmbet infatuat, de mare mahăr.
Millicent Percival – de-ajuns să-i facă până și pe cei mai zdraveni dintre noi s-o dea pe narcotice.
— Asta-i versiunea oficială, spuse Munson. Ce nu vede lumea e cum îl scarmănă avocatul familiei Van Wyck pe primar. Prietenul lui văru-tău, deh,
e os de Park Avenue. Ridică din umeri: Iar acum pun presiune. Presiune ca aia când strivesc cu pantoful un gândac de bucătărie. Cei de la biroul primarului îi sună pe șefii poliției, să-i facă cu ou și cu oțet, iar comisarul-șef își sună toți oamenii și toți sunt șucăriți la maxim. Iar bulgărele de căcat crește văzând cu ochii. Îl vor pe prietenul lui Van Wyck, cu ce-a șutit cu tot.
Van Wike – Munson pronunța numele corect, asemenea lui Pierce.
— Ce-a furat? îl întrebă Carney.
— Asta tu să-mi spui.
Îi pică fisa: Munson l-a supus unui interogatoriu în tot acest timp.
— De ce nu mergem pe jos? îl întrebă Carney. Înaintăm cale de-o stradă, parcăm, iar înaintăm până la intersecția următoare. E aiurea.
— Ce să fac dacă am mașină? Să umblu pe jos ca un dobitoc? Nu înțeleg unde bați cu întrebarea asta.
— Eu cobor.
