Tinsley clipi printre picăturile de sânge.
– Un cod? Nu ştiu despre ce vorbeşti.
– Ultima şansă. Cine te-a angajat? Benjamin Lombard?
– Cine?
– Unde e George Abe?
– Cine?
– Bun, dacă aşa vrei…, spuse bărbatul cel morocănos.
Îl târî în camera de baie. Tinsley îşi dădu seama de ce. Gresia era mai uşor de curăţat.
– O să-ţi pun câteva întrebări. Dacă nu-mi plac răspunsurile, o să te bag în cadă.
Şi nu ca să faci baie. Ai înţeles?
– După ce o să mă împuşti, o să scapi de sânge prin scurgerea din cadă.
– Corect.
– Trage perdeaua de duş. Ca să nu împroşti cu sânge pereţii.
– Cine eşti?
– Un prieten.
Hendricks pufni.
– Prieten? Asta faci tu? Îţi omori prietenii?
– La momentul ăla, încă nu ne împrieteniserăm. N-aveam de ce.
– Aha, şi acum avem motive?
– Lucrurile s-au schimbat. Eşti în poziţia de a-mi da drumul sau nu. Mi-ar plăcea să fim prieteni. În schimb, îţi voi face o favoare. Ca de la prieten la prieten.
– Javră ce eşti, nu crezi că te dai mare? spuse Hendricks şi-l ridică pe Tinsley în şezut. Favoarea asta presupune să-mi spui cine e şeful tău?
– Nu, favoarea presupune să-ţi dau arma şi cartuşele care pot dovedi că l-ai fi ucis pe Kirby Tate.
Hendricks se aşeză pe vasul de toaletă, cu pistolul îndreptat spre pieptul lui Tinsley.
– Unde e arma?
– Într-un portbagaj. Dacă mă ucizi, peste câteva zile vehiculul va fi găsit şi ridicat. Poliţia va descoperi arma în portbagaj. Cu amprentele tale. Plus alte dovezi incriminatoare. Sau am putea să plecăm bine mersi de aici şi să ne despărţim prieteni. Şi fiecare să o ia pe drumul lui.
– Cadavrul unde e?
– Nu l-am ciopârţit. Am coordonatele unde l-am ascuns.
– Şi o să ne laşi în pace pe mine şi pe partenerii mei?
– Da.
Hendricks rămase mult timp pe gânduri.
– Ei, ce zici? întrebă Tinsley. Prieteni?
48
Grace întinse mâna pentru a se sprijini de braţul fotoliului din spatele ei. Nu-şi putea lua ochii de la carte. Mâna îi rămase uitată undeva în aer, şi faţa îi fu inundată de o suferinţă profundă şi adâncă, în timp ce mii de cioburi începură să
se aşeze la locurile lor – fragmente din ceva ce ştiuse tot timpul, dar fără să-şi dea seama. Totul se închegă din amintiri răzleţe pe care le adună acum şi care dintr-odată prinseră a da contur imaginii complete. Deschise gura şi scoase un strigăt sfâşietor
– Ce este, doamnă Lombard? repetă Denise.
– Naiba să te ia, Gibson! Azvârli cartea, rămasă deschisă la aceeaşi pagină, în pieptul lui şi se întoarse spre Denise. Unde e? o întrebă ea.
Gibson ţinu deschisă cartea şi căută textul scris cu albastru. Îl găsi pe marginea din stânga a paginii:
Aş vrea să-ţi pot explica. Dacă plec acum, înainte ca el să afle, totul va fi dinnou bine. El va fi bine. Nu fac decât să aduc peste tot nenorocire. Aşa îmi spuneel mereu. Nu ar fi trebuit să aştept atât de mult. Dar mi-a fost frică. Îmi parerău. Te rog, nu fi tristă.
Gibson ridică ochii, oripilat, dar Grace se năpustise deja spre uşă.
– Unde e cine? întrebă Denise.
