Gibson se uită la mâna acestuia.
– Permite-mi să-ţi dau un sfat, Leland. Actualizează-ţi CV-ul.
Înainte ca Reed sau Denise să apuce să răspundă, uşa zbură în lături, şi Gibson se trezi faţă în faţă cu Benjamin Lombard. După câteva secunde, Grace îşi urmă
soţul.
– Vino înapoi, Ben, spuse femeia. N-am terminat cu tine.
Gibson văzu muşchii încordându-se pe faţa vicepreşedintelui – omul făcea eforturi mari pentru a se împotrivi reacţiei naturale a corpului său în faţa sur-prizei, a jenei şi a furiei. Era un exerciţiu remarcabil de voinţă, şi Lombard îşi controla deja respiraţia, încercând să-şi păstreze cumpătul. Şi să atenueze greutatea întrebărilor puse de Grace.
Avea nevoie de un brânci în direcţia greşită.
Gibson îi făcu cu ochiul.
Efectul fu imediat şi incendiar. Vicepreşedintele renunţă la orice aparenţă de calm, şi sângele îi inundă gâtul şi faţa. Îi îmbrânci pe cei doi agenţi, croindu-şi drum printre ei şi îndreptându-se spre Gibson cu pumnii ridicaţi.
Gibson îşi repetă în gând Loveşte-mă, loveşte-mă. Cât de norocos putea să fie!
Le interzise braţelor să se desprindă de lângă corp. Lipsa de apărare era mai grăitoare ca orice. Fă bine şi loveşte-mă cât poţi de tare, nemernicule. Bate-ţi singur cuie în sicriu.
Calista Dauplaise rămăsese aşezată în capătul mesei de conferinţe, şi o expresie de nelinişte îi deformase faţa poruncitoare. Ce căuta femeia aceea acolo? Gibson nu apucă să-şi răspundă; Benjamin Lombard îi aplică o lovitură nimicitoare în maxilar. Vicele era un bărbat solid, şi Gibson îşi pierdu conştienţa chiar înainte să se izbească cu capul de covor.
49
Gibson îşi reveni în simţiri pe podeaua din sala de conferinţe numărul trei.
Rămase întins pe spate şi se zgâi la tavanul izolat fonic. Încăperea era pustie, dar nu golită. La felul în care arăta, îi amintea de o scenă dintr-un film apocaliptic cu zombi – ambalaje de mâncare, pahare de hârtie, serviete, genţi de laptop, toate împrăştiate pe podea. Sacoul de la costumul vicepreşedintelui atârna şi acum pe speteaza unui scaun. Părea uitat acolo.
Gibson avusese parte de zile mai bune la viaţa lui. Corpul său încă mai suferea de pe urma spânzurării, şi lovitura încasată de la Lombard nu-l ajutase defel. Se săltă încet în şezut, oarecum surprins să constate că nu avea încheieturile mâinilor încătuşate. Denise Greenspan stătea într-un fotoliu şi studia o pată de pe covor.
– Sunt arestat? întrebă el.
Absorbită de propriile gânduri, Denise nu îi răspunse decât după mult timp.
– Nu.
– Sunt liber? Pot să plec?
– Mda.
Gibson îşi luă lucrurile şi se ridică în picioare. Ajuns la uşă, se opri şi se întoarse cu faţa spre Denise.
– Eşti bine?
– Nu, nu sunt bine, răspunse ea. Dar tu? Cum te simţi?
– Am dureri de cap. Nu ştiu dacă ai observat, dar am fost pocnit, spuse Gibson zâmbind.
Denise nu îi întoarse zâmbetul.
– Adevărul e că nu prea ştiu ce s-a întâmplat după ce am leşinat.
– Ce s-a întâmplat? repetă Denise. În chip de răspuns, îşi împreună mâinile, şi le duse la piept şi apoi le ridică deasupra capului, scoţând un sunet bubuit, ca de explozie.
– Aşa de rău a fost?
– Nu asta ai urmărit?
Gibson dădu afirmativ din cap.
– Ei bine, ai obţinut ce ţi-ai dorit. Sper că eşti mulţumit.
Îi întinse o carte de vizită. Gibson o luă. Pe ea găsi numărul de telefon al lui Grace Lombard.
– Dacă ai probleme, sun-o.
– Altceva?
– Închide uşa în urma ta.
Denise se ridică şi ieşi din sală fără alte vorbe.
Pe coridor, membrii staffului se adunaseră speriaţi în grupuri şi şuşoteau între ei.
Erau ca nişte copii care ştiu că părinţii s-au certat, dar nu înţeleg motivele. Îl urmăriră pe Gibson cu privirile, dar fără să îi adreseze vreun cuvânt.
Gibson coborî cu liftul. Atmosfera sumbră instalată la etajul ocupat de vicepreşedinte nu ajunsese până în holul de recepţie. Îşi croi drum printre mul-ţimile vesele de suporteri bogaţi ai partidului, delegaţi şi stafful convenţiei. Din punctul lor de vedere, vremurile bune abia acum începeau.
