– Aş vrea o bere.
– Prea bine, domnule.
Davis îl lăsă singur în holul de la intrare plin cu portrete, sculpturi şi cu ecoul gol al paşilor pierduţi. Colline se înălţa enormă în tăcerea care o înconjura.
Gibson se aşeză să aştepte într-un fotoliu oribil de scump şi-şi aranjă mai bine poziţia armei lui Billy, lipită incomod de şalele lui. Catherine Dauplaise îl urmărea din capul scărilor aflate în capătul îndepărtat al holului. Nu trecuse decât puţin mai mult de o lună de când ei doi făcuseră cunoştinţă la petrecerea ei aniversară, dar părea că asta se întâmplase cu veacuri în urmă. Catherine purta o rochiţă albastră, drăguţă. Şedea cu mâinile pe genunchi şi cu obrazul odihnindu-se pe pumnii încleştaţi.
Gibson o salută fluturând mâna în direcţia ei şi, după o clipă, ea îi răspunse.
Davis reveni cu sticla de bere înfăşurată într-un şervet de pânză galbenă. Câtă
eleganţă!
– Vă rog să mă urmaţi, domnule.
Îl conduse prin casă până la veranda unde Gibson o cunoscuse pe Calista.
Mesele şi corturile de la petrecerea aniversară dispăruseră de mult, şi Colline părea acum şi mai regală, şi mai impunătoare fără zarva invitaţilor. Din zona ocupată de mobilierul din fier forjat se zărea întrega proprietate, şi ghivece enorme străluceau pline de flori de toate soiurile imaginabile. La vizita anterioară, Gibson ratase, din cine ştie ce motive, iazul cu peşti koi. În capul scărilor, Davis se opri şi arătă spre cupola din capătul opus al grădinii.
– Domnişoara Dauplaise e acolo. Îmi cer scuze, dar a dat instrucţiuni să vă las să
mergeţi singur. Urmaţi cărarea, pe lângă gardul viu.
– Spune-i fetei să-şi facă bagajul.
– E deja pregătit, domnule.
Evident.
– Afurisită mai e femeia asta!
– Da, domnule.
La fel ca mare parte din arhitectura de secol nouăsprezece din Washington, cupola fusese inspirată din vechea obsesie a oraşului pentru greci. Coloane dorice susţineau acoperişul boltit, încadrat de o pereche de uşi grele, cu rame metalice. Un zid jos înconjura cripta centrală şi mai multe şiruri de pietre de mormânt albe, identice se aliniau simetric în interior.
Calista Dauplaise stătea aşezată pe un scaun metalic verde, între două morminte.
Unul dintre ele părea mai vechi şi era aproape în totalitate acoperit de iarbă.
Avea o cruce albă simplă. O piatră de mormânt grea, din marmură gri, îl marca pe al doilea, peste care fusese plantat gazon mai de curând.
Gibson nu mai sesiză nimic din atitudinea imperială, semeaţă a Calistei. Femeia arăta obosită şi îmbătrânită. Părul ei impecabil, coafat atât de elegant, fusese acum strâns în grabă într-un coc, şi câteva şuviţe îi atârnau rebele peste faţă.
Avea privirea absentă a cuiva care aşteaptă un autobuz fără a şti dacă mai circulă
pe acolo. Ţinea strâns în mână o batistă şi nu îşi ridică privirea la apropierea lui Gibson.
– Presupun că ai avut o călătorie fără peripeţii, spuse ea.
– Benjamin Lombard e mort.
– Da, am auzit. E regretabil că unii oameni nu au forţa morală de a înfrunta greutăţile vieţii.
– E cazul să vă mulţumesc pentru asta?
– Sunt sigură că nu e necesar, răspunse Calista. Ia loc, te rog.
Alături se afla un al doilea scaun, dar Gibson nu voia să se aşeze atât de aproape de ea. Dădu ocol locului şi se sprijini de piatra mormântului mai proaspăt. Pe ea era inscripţionat numele „Evelyn Furst“. Calista îl privi şi un licăr de furie i se aprinse în ochi, care se stinse însă repede.
– Te rog, dă dovadă de puţin respect. Acolo zace sora mea.
– Glumiţi, nu-i aşa?
– Te rog.
Gibson scoase arma şi o aşeză pe piatra de mormânt.
– Unde e Suzanne?
Citi surpriză pe faţa Calistei.
– Chiar nu ştii? Serios?
– Unde e?
– Aici. Aici a fost dintotdeauna.
Îi urmări privirea, şi ochii îi căzură pe mormântul de lângă el, cel cu crucea simplă albă. Neinscripţionată. În Somerset, Hendricks îi spusese că, după părerea lui, Suzanne era moartă. Îl vedea aievea pe fostul său partener clătinând din cap.
