Bucuraţi-vă de ele cât mai aveţi timp.
În faţa lui, doi băieţi de serviciu ai hotelului împingeau cu grijă câte un cărucior încărcat cu bagaje şi huse de îmbrăcăminte. Erau urmaţi de Calista Dauplaise.
Femeia urla furioasă într-un telefon şi nu îl observă, însă Gibson făcu involuntar un pas în lături, ferindu-se din calea ei.
Ce păcate ascunzi tu, Calista?
Era aşa de cufundat în gânduri, încât n-o observă pe fetiţă decât în ultima clipă.
Catherine Dauplaise mergea încet, târşâindu-şi picioarele, la circa nouă metri în urma mătuşii ei, singură şi uitată, ca un câine rătăcit care nu ştie când va avea parte de următorul prânz. Părea speriată. Pierdută. Aşa cum numai un copil care şi-a văzut lumea clătinându-se sub picioare poate arăta. Inima lui Gibson se frânse de milă, dar, dintr-odată, avu o revelaţie. Rămase urmărind-o din priviri până ce fetiţa ieşi din hotel şi încă mult timp după aceea.
Cu câteva ore înainte de momentul programat pentru discursul de acceptare a nominalizării, Benjamin Lombard demisionă din funcţia de vicepreşedinte şi renunţă la nominalizarea primită din partea partidului. Devenind astfel primul candidat din istoria ţării care renunţa la o asemenea onoare. Decizia trimise unde de şoc în întreaga Americă, un şoc ce avea să persiste încă mulţi ani.
Aparent copleşit de necazuri şi epuizat, Lombard nu vorbi decât cinci minute cu o voce şovăitoare. Mărturisi că făcuse recent teste medicale care îi confirmaseră
existenţa unei boli fatale. În aceste circumstanţe, a persevera în cursa pentru Casa Albă ar fi fost o dovadă de iresponsabilitate din partea sa. Poporul american merita să fie încrezător în starea de sănătate a preşedintelui său. Reuşi astfel să pună în scenă un spectacol înduioşător.
Grace Lombard nu îi stătu alături la momentul discursului.
Gibson urmări conferinţa de presă în camera de motel, împreună cu Jenn şi cu Hendricks. La început fericiţi pentru simplul motiv că mâna cea lungă a vicepreşedintelui nu-i mai putea ajunge, după discurs rămaseră tăcuţi, asimilând implicaţiile şaradei lui Lombard. Imediat după ce conferinţa de presă se încheie, Jenn închise televizorul.
– Ce mai poveste! remarcă ea.
– Tipul are viitorul asigurat la Hollywood.
– Întrebarea e: oare o să ţină povestea? spuse Hendricks.
– Sigur că da. Oamenii au nevoie s-o creadă, replică Gibson.
– De ce crezi că soţia lui a acceptat să înghită mascarada? îl întrebă Hendricks pe Gibson, ca şi cum acesta ar fi fost expertul în materie de familia Lombard.
– Nu ştiu. Poate pentru a proteja memoria lui Suzanne.
– Mai bine i-ar fi protejat viaţa, ricană Hendricks, dar nici Gibson şi nici Jenn nu avură argumente pentru a-i combate comentariul rece.
Descoperiră în curând că nici unul nu dorea să discute prea mult despre cele întâmplate. Gibson îşi imaginase că avea să se bucure de triumf. Visase din adolescenţă să-l distrugă pe Lombard, dar acum realiză că nu avea ce sărbători.
Fata dată dispărută fu exclusă sistematic din conversaţia lor. Chiar dacă ei trei se salvaseră, pentru Ursuleţ nu se făcuse dreptate.
Nu ieşiseră victorioşi, doar supravieţuiseră.
Deşi trecuse prin atâtea încercări, Gibson tot nu aflase ce se întâmplase cu Ursuleţul. Însă, măcar acum, avea idee pe cine putea să întrebe. Se gândea dacă
să le povestească lui Jenn şi lui Hendricks despre epifania pe care o avusese în holul de recepţie al hotelului, dar pentru ei întrega aventură nu fusese decât un job ca oricare altul. Nu-i condamna pentru asta; era conştient că trebuia să pună
capăt poveştii de unul singur.
Hendricks desfăcu o nouă sticlă de bere şi pomeni de întâlnirea cu ucigaşul lui Kirby Tate. Gibson şi Jenn se holbară la el muţi de uimire.
– Şi când aveai de gând să ne spui şi nouă?
– Tocmai v-am spus.
– Ce naiba, Dan, exclamă Jenn. Hai, spune tot!
Hendricks începu să depene povestea. Ceea ce făcuse i se păru de neiertat lui Gibson. Hendricks avusese ocazia să-l omoare pe omul care îi ucisese tatăl şi îl lăsase să plece pentru a-şi acoperi spatele. Individul pe care îl avusese Hendricks în bătaia armei era acelaşi care îl spânzurase pe Gibson şi furase jurnalele lui Duke. Şi care acum era liber ca pasărea cerului şi neatins de nimic din toate astea.
Jenn se arătă mult mai pragmatică.
– Şi chiar crezi că psihopatul ăla îşi va ţine cuvântul? De ce ar face-o? Pentru că
corespunzi ideii lui de „prietenie“? Asta-i nebunie curată.
– Am rezolvat problema cum am ştiut eu mai bine, replică Hendricks. Pe armă
erau amprentele mele, nu ale tale.
Rămaseră tăcuţi, şi Hendricks îşi termină berea. Era semnalul că trebuiau să
meargă la culcare. Nimeni nu mai avea nimic de zis. Când se trezi a doua zi dimineaţa, Gibson o găsi pe Jenn împachetând echipamentul. Hendricks plecase deja. Îşi luară rămas bun în parcarea motelului. Jenn îl strânse puternic în braţe şi îi dădu cheile de la maşină.
– Unde te duci? o întrebă el.
– Să îl salvez pe George.
Gibson încuviinţă din cap. Nu-şi dăduse seama cât de mult ţinea Jenn la mentorul ei.
Femeia îl îmbrăţişă din nou.
