– Du-te acasă, îi şopti ea. De-adevăratelea, de data asta. Du-te să-ţi vezi copilul.
– Vreau să vin cu tine să te ajut.
– Te sun eu dacă o să am nevoie.
– Dacă… o să ai nevoie?
– Exact, rânji ea.
– Îţi mulţumesc că mi-ai salvat viaţa.
– Îţi mulţumesc că te-ai întors, spuse ea. Şi să nu te prind că mă îmbrăţişezi încă
o dată.
– Ştii bine că o să-ţi fie dor de mine.
Izbucniră amândoi în râs.
– Tot ce se poate, recunoscu Jenn.
50
Gibson se afla la nord de Atlanta, la distanţă de o oră de mers cu maşina, când auzi la radio ştirea despre moartea lui Benjamin Lombard.
Ca reacţie la un zgomot de armă înregistrat la 4:43 a.m., agenţii Serviciului Secret pătrunseseră în apartamentul de hotel al lui Benjamin Lombard şi îl găsiseră fără suflare. Fusese transportat la Spitalul Universitar Emory, unde se pronunţase decesul său. O singură împuşcătură în cap. Toate indiciile duceau către ipoteza sinuciderii, dar, pentru moment, nu se făcuse nici un anunţ oficial în acest sens. Din punctul de vedere al lui Gibson, se făcuse dreptate.
La radio nu se menţionă nimic despre pantofii lui Lombard, dar Gibson era curios.
Din păcate, amintea crainicul, la acel moment Grace Lombard părăsise deja Atlanta şi se îndrepta spre reşedinţa familiei, în Virginia. De-a lungul drumului, Gibson fu însoţit de comentariile radiofonice – povestea lui Grace, mamă şi soţie devotată, pe care soarta o lovise de două ori catastrofal. Numele lui Jacqueline Kennedy Onassis fu invocat pentru comparaţie.
Gibson descoperi că nu-i păsa de moartea lui Lombard. La început, fusese surprins, dar apoi sesiză că apatia îi aducea uşurare. La urma urmei, moartea lui Lombard nu îndrepta nimic şi nu rezolva nimic.
Până la Washington era un drum de zece ore; Gibson îl parcurse în mai puţin de opt. Conduse fără întreruperi, cu arma lui Billy Casper înfăşurată într-o cârpă şi aşezată în torpedo. Ca un memento că povestea nu se terminase. Nu stătuse cu Billy decât două zile, dar simţise că între ei se crease o legătură. Billy îi spusese că legătura dintre ei se datora lui Suzanne, fără a şti câtă dreptate avusese. După
ce totul avea să se încheie, Gibson îşi puse în gând să se întoarcă în Pennsylvania pentru a cerceta câmpul şi a-l găsi pe Billy. Nu-i plăcea ideea de a-i fi lăsat trupul abandonat în spatele unei staţii de benzină.
O sună pe Nicole şi o anunţă că putea reveni acasă. Nicole avea vocea încordată
şi, atunci când îi ceru să discute cu Ellie, îi răspunse că fetiţa dormea. După
aceea se aşternu tăcerea. Gibson îşi dorea cu disperare să o umple, să-i spună că
aflase adevărul despre tatăl său. Că Duke Vaughn nu se sinucisese. Şi nu-şi aban-donase fiul. Nu putea să-şi reabiliteze tatăl în ochii publicului, dar îl reabilitase în ai săi. Deşi asta nu echivala cu o poţiune magică; nu-l desăvârşea. În viaţă, lucrurile nu se întâmplă aşa. Totuşi, nu mai simţea acel nod lângă inimă, şi ăsta era un lucru bun. În ultimele zile, putuse să se gândească din nou la tatăl său şi, deşi încă marcate de melancolie, amintirile îl făcură să zâmbească din nou. Nu se simţea renăscut, dar măcar acum putea să o ia cumva de la capăt.
După câteva clipe, Nicole îşi luă la revedere şi încheie convorbirea fără să-i aştepte cuvintele de final. Gibson se întrebă dacă avea să fie vreodată în stare să
spună cuiva adevărul.
Mai avea de făcut un lucru. Pentru Ursuleţ.
Circulaţia era intensă la intrarea în Washington, DC. Traversă Key Bridge şi viră
spre Georgetown pe M Street. Conducea cu geamul lăsat. Studenţii şi turiştii îngreunau traficul şi, după ce traversă Wisconsin Avenue, coti spre nord şi pătrunse în cartierul rezidenţial bogat, ascuns în spatele magazinelor şi al restaurantelor.
Porţile domeniului Colline erau închise. Gibson opri maşina în faţa interfonului.
După o lungă aşteptare, răspunse o voce bărbătească, şi el îşi declină identitatea.
Poarta se deschise, şi Gibson conduse maşina pe alee până lângă casă.
Un valet într-un costum negru îi deschise uşa şi îi ură bun venit.
– Bună seara, domnule! Numele meu este Davis. Domnişoara Dauplaise vă
aşteaptă.
– Mă aşteaptă?
– Da. Pe dumneavoastră sau… pe unul dintre dumneavoastră.
– Atunci, iată-mă.
– Să vă servesc cu ceva? O băutură, poate?
Invitaţia de a intra şi a bea ceva, adresată de un valet, nu era ceva la care se
aşteptase Gibson, dar, dacă tot primise o ofertă…
