– Soţul meu. Unde e?
– Doamnă Lombard, vă rog, zise Denise neliniştită. Ce s-a întâmplat? Staţi jos un pic şi haideţi să stăm de vorbă.
Grace se răsuci spre ea cu o mişcare agresivă.
– Nu mă mai dădăci, Denise. Unde e soţul meu? Răspunde-mi.
– În sala de conferinţe numărul trei, se bâlbâi Denise. Dar, doamnă Lombard…
Grace ieşise însă din apartament şi trecuse pe lângă agentul de la Serviciul Secret, care o privi uluit şi nu apucă să reacţioneze. Pe jumătate alergând, pe jumătate mergând, traversă holul cu o expresie de rău augur întipărită pe faţă.
Membrii personalului se feriră din calea ei precum şoarecii de câmp.
Denise se luă după ea. Şi Gibson după Denise, care se uită în spate la el încruntată şi acuzatoare. Agentul de la Serviciul Secret încheia alaiul.
O prinseră din urmă pe Grace Lombard la lifturi. Butonul marcat „Jos“ era aprins, însă ea continua să îl apese furioasă.
Sala de conferinţe se afla doar cu un etaj mai jos, dar drumul păru lung cât o condamnare pe viaţă, atât de mare era tensiunea în spaţiul claustrofobic. Denise încercă să-i atragă atenţia lui Grace; când nu reuşi, îşi vărsă furia pe Gibson.
– Ce ai făcut? întrebă ea şi-i smulse cartea din mâini.
Gibson nu reacţionă; forţele pe care le pusese în mişcare erau acum de neoprit.
Acum totul se limita la soţii Lombard. El şi Denise nu puteau juca alt rol decât acela de observatori.
Sala de conferinţe numărul trei era o încăpere unde se stătea în picioare. Cu vicepreşedintele în capul unei mese de conferinţe enorme. Lombard îşi scosese haina, îşi descheiase nasturele de sus al cămăşii, îşi lărgise nodul de la cravată şi îşi suflecase mânecile. Arăta ca un bărbat care se pregătea să sărbătorească întrun bar după încheierea unei afaceri importante, pus pe povestit şi închinat pahare în cinstea victoriei sale. Deocamdată însă se întreţinea cu consilierii, scriitorii de discursuri şi ataşaţii de presă, aliniaţi în jurul mesei de conferinţe în ordinea importanţei. Sala era ca o cameră a tronului din vremuri medievale – apropierea de centrul de putere se răsfrângea asupra tuturor. Cercul exterior cuprindea personaje de mai mică anvergură: asistenţi zeloşi, stagiari şi membri ai personalului auxiliar.
Atmosfera generală era una de bună dispoziţie. Gibson o simţi înainte să o vadă
reflectată pe feţe – murmurul râsetelor mulţumite umplea încăperea. Chiar dacă
munca era departe de a se fi terminat, pe cei prezenţi pusese deja stăpânire un aer
de sărbătoare.
Cei doi agenţi care stăteau de pază la uşă fuseseră alertaţi că ceva neobişnuit era pe cale să se întâmple. Fiecare din ei măsura pe puţin un metru nouăzeci şi opt şi avea încheieturile mâinilor mai groase decât picioarele lui Grace Lombard. Se postaseră umăr la umăr şi i se adresară femeii pe un ton conciliant şi liniştitor, dar fără succes.
– Vă putem ajuta cu ceva, doamnă Lombard?
– Thomas, nu am nimic cu tine, dar dă-te din calea mea că, dacă nu, după ce termin ce am de făcut aici, o să urmezi tu, îl ameninţă Grace. Nu-ţi spun decât o singură dată.
Şi o singură dată fu de ajuns. Cei doi agenţi solizi se despărţiră pentru a-i face loc să treacă. După aceea se postară din nou umăr la umăr pentru a bloca accesul lui Denise şi al lui Gibson. Grace nu se opri decât în mijlocul sălii de conferinţe şi rămase cu ochii aţintiţi asupra soţului ei. Oamenii aflaţi în apropiere o obser-vară şi tăcură imediat, presimţind o schimbare dramatică de atmosferă – câinii miros furtuna. Tăcerea se propagă în toată încăperea. Conversaţiile încetară. Feţe cu priviri mirate se ridicară una după alta, până ce singurul sunet care răsuna în sală fu vocea unui membru al staffului care, neatent la ceea ce se petrecea în jur, discuta entuziasmat la telefon despre spoturile TV ce urmau a fi difuzate în statul Iowa. Cineva îl înghionti cu cotul, şi bărbatul se răsuci în loc pentru a vedea ce se întâmplă şi, cu faţa sumbră, se alătură corului mut.
Toată lumea o aştepta acum pe Grace să vorbească, însă ea continua să se holbeze la soţul ei. Vicepreşedintele îşi drese glasul. Era un politician cu mare experienţă. Făcuse carieră din ocolirea întrebărilor incomode adresate de reporteri. Fusese descris de atâtea ori de presă ca fiind imperturbabil, încât devenise un clişeu. Acum era însă vorba de cu totul altceva.
– Grace?
– Afară. Toată lumea, spuse ea.
Nimeni nu se clinti din loc.
– Ce este, Grace? întrebă Lombard.
– Vrei să continuăm în faţa tuturor? Pentru că eu nu am nimic de ascuns.
Ochii celor prezenţi se întoarseră spre şef. Lui Lombard nu-i plăcu tonul hotărât cu care Grace îl înfruntase. Se forţă să zâmbească.
– Ascultaţi, spuse el mimând un aer de bunăvoinţă. Totul e în regulă. Hai să
luăm pauza de prânz mai devreme. Ne revedem la douăsprezece treizeci.
Unii se apucară să-şi strângă lucrurile, atenţi să nu dea impresia că se grăbesc.
Alţii lăsară tot ce aveau pe mese, dornici să iasă cât mai repede din sala unde se anunţau evenimente neplăcute. Momente încordate şi jenante se scurseră în timp ce membrii staffului păşiră prin dreptul lui Grace. Lombard îşi cântări din ochi soţia precum un cartofor care încearcă să decidă dacă să mizeze sec, să se arunce ori să pluseze. Mulţimea se adună pe coridor; feţele se priveau întrebătoare şi prudente. Câţiva încercară să smulgă explicaţii de la Denise, dar ea le făcu semn să o lase în pace; alţii se mulţumiră să comenteze între ei. În cele din urmă, un bărbat mai vârstnic şi impunător, cu o voce de om important, le ordonă tuturor să
se împrăştie.
În timp ce holul se golea, prin uşa solidă răzbătură ţipete înăbuşite şi furioase.
Cei doi agenţi de la Serviciul Secret priveau drept înainte şi se prefăceau că nu aud războiul ce se purta înăuntru. Gibson şi Denise rămaseră să aştepte în faţa uşii, precum prietenii inepţi ai lui Dorothy, care sperau să fie primiţi de Vrăjitor⁴². Bărbatul mai vârstnic se apropie de Denise şi îi ceru explicaţii.
– Nu ştiu ce se întâmplă.
– Sunt şeful de personal al vicepreşedintelui. Despre ce este vorba?
– Întrebaţi-l pe el, arătă Denise cu o mişcare din bărbie către Gibson.
– Leland Reed, se prezentă bărbatul întinzându-i mâna.
