– Are nişte bănuieli, dar las asta în seama ta.
– Ce i-aţi spus?
– Doar că şederea ei la Colline trebuie să ia sfârşit.
Gibson clătină din cap.
– Vorbiţi despre declinul familiei Dauplaise, dar doamnă, dumneavoastră însevă
sunteţi acest declin.
Ridică arma.
– Uite, asta i-a aparţinut lui Billy Casper. Cred că şi-ar fi dorit să v-o dau.
– A, n-am ştiut că ai simţul ironiei.
– Atunci când eşti trimis după o fată dată dispărută, care de fapt nu este dispărută…, ai nevoie şi de puţin umor.
– Şi ce intenţionezi să faci? Să mă ucizi?
– Nu, vreau să urmaţi exemplul lui Benjamin Lombard.
– Pentru numele lui Dumnezeu, de ce aş face aşa ceva?
– Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla cu numele familiei dumneavoastră, care vă e atât de preţios, dacă toată povestea ar ajunge în presă.
– Fii serios! Dacă ai fi avut dovezi care să mă incrimineze, ai fi mers la poliţie.
– Vă amintiţi ce mi-aţi spus atunci când ne-am cunoscut? Că singurul tribunal care contează este opinia publică?
– A, înţeleg: viaţa mea în schimbul păstrării reputaţiei familiei.
– Exact.
– Foarte generos din partea ta, dar îţi voi declina oferta.
– Nu blufez.
– Ba da. Fii rezonabil, Gibson. Ştiu cât de mult îţi doreşti răzbunarea, dar nu eşti suficient de bărbat pentru a o supune pe Catherine unor chinuri.
– Catherine? Ce are ea de-a face cu povestea asta?
– Din moment ce reţii tot ce spun eu atât de limpede, sunt sigură că-ţi aminteşti părerea mea despre secrete. Despre puterea lor de a distruge. Ţine cont că este vorba nu numai de secretul meu, ci şi al lui Catherine. Nu mă poţi expune pe mine fără a o expune şi pe ea. Şi a o transforma într-o paria. O ciudăţenie demnă
de milă, care nu va putea duce niciodată o viaţă normală.
Gibson se holbă dezgustat la ea.
– Fiecare mută piesele pe care le mai are pe tabla de şah, domnule Vaughn. Dacă
mă vrei moartă, va trebui s-o faci cu mâna ta. Nu uita însă că timpul de reacţie al poliţiei este extrem de scurt în această zonă a oraşului, aşa încât sper că-ţi vei lăsa toate afacerile în bună regulă.
Gibson slăbi apăsarea degetului pe trăgaci.
– Ai luat decizia bună.
– Îmi pare rău că nu pot s-o fac.
– Şi mie. Poate altă dată, spuse ea.
– Să staţi departe de Catherine. De noi toţi.
– La revedere, domnule Vaughn!
Gibson se îndreptă înapoi spre casă. Pe drum, se gândi la Catherine şi la tatăl său şi simţi că trece din nou prin parbrizul acela. Senzaţia de plutire în derivă reveni şi rămase nemişcat, ca să îi treacă greaţa. Deşi ştia că nu va scăpa de ea. Şi nici de parbriz.
Catherine era aşezată lângă uşă. În timp ce se apropia de ea, Gibson observă că
fetiţa avea ochii roşii şi umflaţi de plâns.
– E timpul să mergem? întrebă ea cu o voce firavă, ca o coală de hârtie aruncată
în aer.
– Da. Vrei să vii cu mine?
Catherine încuviinţă din cap.
