– Vremurile au fost grele atunci pentru toată lumea. Nu-mi amintesc deloc cu plăcere de ele. Dar mă bucur că ţi-am scris. Tu şi Duke aţi fost foarte speciali pentru mine şi familia mea.
Aţi fost – Grace vorbise la timpul trecut. Dar fără subînţelesuri. Era o simplă
afirmaţie şi atât.
– Mulţumesc mult, doamnă.
– Mai ales pentru Suzanne. A fost distrusă de cele întâmplate. Cu tatăl tău. În
plus, ai avut şi tu… dificultăţile tale, adăugă ea diplomatic.
– Îmi pare rău că nu i-am fost alături. Aşa cum ar fi trebuit să fiu. Suzanne o merita cu prisosinţă.
Grace înţepeni. Gibson se exprimase atât de stângaci, încât propoziţia sunase oarecum acuzator. Fii mai atent, se dojeni el în gând; nu avea decât o şansă şi trebuia să o fructifice.
– Mda, mă rog, asta e, spuse Grace. Acum presupun că e cazul să-mi explici ce e cu fotografia. De unde o ai?
– Probabil că cel mai bine ar fi să încep cu începutul.
– Te urmăresc cu cea mai mare atenţie.
Gibson îşi drese glasul şi începu să povestească. Îi spuse despre Abe Consulting şi despre felul cum dăduseră de urma lui Billy Casper la Somerset, Pennsylvania.
Înaintea întâlnirii intenţionase să omită unele fapte, dar în final îi relată aproape tot.
Grace îl ascultă în tăcere, în timp ce Denise stătea de veghe în apropierea uşii.
Când încheie cu relatarea evenimentelor de la casa de pe malul lacului, Gibson scoase din sac şapca de baseball Phillies. I-o întinse, prinzând-o de margine.
Grace o luă, dar o ţinu cu suspiciune la distanţă.
– Ce-i cu ea? Vrei să-mi spui că asta e şapca?
– Aşa cred, răspunse Gibson şi-i arătă iniţialele de pe interiorul cozorocului.
Grace le studie.
– E scrisul ei, zise ea. Îşi ridică ochii, întrebător, către el. Şi spui că tânărul acela, Billy Casper, ţi-a dat-o?
– Da.
– De ce nu ai pus să fie arestat? Doar mi-a răpit fiica.
– Doamnă Lombard, Billy Casper avea şaisprezece ani atunci când Suzanne a
fugit de acasă.
– Cum? Nu era decât un puşti? Cum e posibil?
Grace se ridică şi se întoarse la locul ei din faţa ferestrei.
Gibson o urmări cu atenţie, încercând să vadă dacă femeia înclina spre a-i da crezare ori spre a nega.
– Cred că ei doi se iubeau. Mă rog, ştiu că Billy era îndrăgostit de ea. Nu ştiu ce sentimente avea Ursuleţul.
La auzul vechii porecle pe care Gibson i-o dăduse fiicei sale, Grace începu să
plângă. Nu-şi acoperi ochii cu mâinile, lăsă pur şi simplu lacrimile să-i curgă pe obraji.
– Mai e ceva ce-mi ascunzi, spuse Grace Lombard într-un târziu, susţinându-i privirea fără sfială cu ochii ei migdalaţi.
– Doamnă Lombard, când s-au înrăutăţit lucrurile pentru Ursuleţ?
Întrebarea o făcu pe Grace să încremenească.
– Când s-au înrăutăţit lucrurile? Când şi-a schimbat comportamentul? De ani de zile îmi pun aceeaşi întrebare şi n-am reuşit să găsesc răspunsul. N-a existat un moment anume. S-a întâmplat pe parcursul mai multor ani. Lucruri mărunte. Am crezut că nu sunt decât nişte toane de adolescentă.
– Billy mi-a mai dat şi asta, spuse Gibson şi îi întinse exemplarul din Frăţia Inelului.
Grace îl luă şi îl ţinu strâns la piept, încuviinţând din cap la vederea obiectului familiar.
– Purta cartea asta peste tot pe unde mergea, spuse ea răsfoind paginile. După ce i-ai citit-o, obişnuia să stea în bucătărie, să mă bombardeze cu întrebări şi să
scrie în ea.
– Şi pe mine mă înnebunea cu întrebările.
Grace zâmbi recunoscătoare printre lacrimi.
