Se opriră pe coridor, şi Denise dădu un telefon pentru a-şi anunţa sosirea.
– Şi acum ce facem?
– Aşteptăm.
– Aici? Glumeşti, nu-i aşa?
Denise ridică din umeri.
– Crezi că-i uşor să schimbi programul doamnei Lombard şi să îndepărtezi stafful fără a stârni curiozitatea oamenilor? Ai cerut o întâlnire între patru ochi.
Pentru a organiza asemenea întâlnire, e nevoie de timp.
– Dar stăm în hol.
– Foarte bine, atunci fereşte-te să faci vreo scenă.
Rămaseră pe coridor douăzeci de minute chinuitoare, timp în care Gibson înţelese adevărata semnificaţie a paranoiei. Tresărea la fiecare membru al staffului care trecea pe lângă ei, la fiecare privire aruncată pieziş, încercând să îi interpreteze sensul. Cercetă feţele în căutarea unor semne de recunoaştere a lui.
Pe măsură ce minutele se scurgeau, coridorul păru să se îngusteze şi să se lărgească succesiv la infinit. Un bărbat cu ochelari se opri pentru a se consulta cu Denise cu privire la itinerarul din seara aceea. Când se retraseră ca să discute, Gibson ar fi putut să jure că îşi auzise numele rostit în conversaţia purtată în şoaptă de cei doi.
Denise îl ferici cu un zâmbet lipsit de veselie şi îl conduse pe coridor până la camera 2301, bătu o dată în uşă şi apoi o deschise fără să aştepte invitaţie.
45
Jenn o urmări cu privirea pe Denise Greenspan, care îl conducea pe Gibson spre hotel. Gibson dovedea mult curaj, dar oare ştia ce face? Şi de ce? Pentru a le garanta lor siguranţa sau pentru a le face dreptate lui Suzanne şi lui Duke? Şi, dacă era ca el să aleagă, pe care din cele două variante ar fi preferat-o? Ar fi fost dispus să-i sacrifice pe ei pentru a-l distruge pe Ben Lombard? Pentru binele tuturor, Jenn spera să nu se ajungă la asta.
Când Gibson ieşi din raza ei vizuală, Jenn scoase din buzunar un telefon mobil şi o baterie, pe care începu să le învârtă în mână. Luase telefonul de la unul dintre membrii echipei de asalt, mort în atacul de la casa de pe malul lacului din Pennsylvania. Nici Gibson şi nici Hendricks nu ştiau de telefon şi, dacă
Hendricks ar fi aflat ce intenţiona ea să facă, nu ar fi fost deloc de acord. Pe bună
dreptate poate. Numai că tipii cei răi îl răpiseră pe George… Jenn nu ştia cine erau, poate nişte tipi de la Cold Harbor, poate de la o altă firmă, dar important era că îl ţineau captiv pe George, şi ea avea să îi facă să îl elibereze.
Nu avea idee dacă George mai era în viaţă, dar, dacă era, clipele lui erau numărate începând cu momentul în care Gibson intra în hotel. Pentru că dacă
Lombard se simţea ameninţat, nu se puteau aştepta la nimic bun din partea lui.
Introduse bateria în telefon şi porni aparatul. Aveau să o intercepteze dacă
urmăreau convorbirile telefonice. Rămase pe gânduri preţ de câteva secunde, apoi formă numărul centralei deconectate de la Abe Consulting. După aceea îl sună pe Hendricks pe mobil. Intră direct căsuţa vocală, şi Jenn lăsă un mesaj care dădea impresia că fusese întrerupt, apoi închise brusc. La sfârşit, îl sună pe George pe mobil. De la incidentele de la casa de pe malul lacului nu îndrăznise să-l mai caute şi îşi ţinu răsuflarea cât timp telefonul sună, dând aerul afară
numai când auzi mesajul înregistrat de George pe robot.
Lăsă un mesaj scurt. „George, a trebuit să rezolvăm nişte treburi în Pennsylvania, dar suntem teferi şi nevătămaţi. Am găsit ceea ce căutam.
Aşteptăm instrucţiuni. Patru. Zero. Patru.“
Asta avea să le dea de gândit eventualilor urmăritori. Codul poştal al Atlantei era 404. O trimitere cam bătătoare la ochi, însă Jenn nu avea chef de subtilităţi. Şi se baza pe faptul că urmăritorii simţeau la fel. Echipa de atacatori pierduse mulţi oameni la casa de pe malul lacului, şi răzbunarea era întotdeauna o motivaţie puternică. Vârî telefonul într-o gură de aerisire şi urcă scările spre trotuar. Merse până la capătul cvartalului şi pătrunse într-o parcare supraetajată; de la al treilea nivel avea vedere bună spre intrarea în clădirea unde lăsase telefonul.
Nu avu mult de aşteptat – cineva le anticipase sosirea în Atlanta.
Un SUV negru se deplasă până în faţa clădirii şi opri la marginea trotuarului, cu motorul pornit. Trecură câteva minute. Tipii din maşină nu se grăbiră să năvă-lească în clădire; prin urmare, trăseseră învăţăminte după incidentul din Pennsylvania.
Bravo lor.
Se deschise o portieră, şi un individ îmbrăcat cu o haină de vânt şi cu bocanci cazoni în picioare ieşi din maşină şi intră în hol. Nu exista decât o singură explicaţie pentru faptul de a purta o haină largă de vânt într-o dimineaţă cu vreme calmă în Atlanta.
Timp de cinci minute nu se mai întâmplă nimic; după aceea se deschiseră alte două portiere, şi doi bărbaţi intrară în clădire cu paşi energici, pe urmele cole-gului lor. Asta însemna că în SUV nu mai rămăsese decât şoferul.
Perfect.
Undeva în josul străzii, o mişcare îi atrase atenţia lui Jenn. În locul de unde pornea aleea ce ducea spre parcarea supraetajată, îşi făcu încet apariţia capota verde a unei maşini. Aduseseră întăriri. Foarte inteligent din partea lor. Nu putea distinge numărul de persoane dinăuntru, însă o maşină plasată pe o alee era infinit mai uşor de anihilat decât un SUV de pe o stradă însorită. Crăciunul sosise mai devreme.
Jenn traversă parcarea şi se îndreptă spre scara din spate. Uşa de care se apropia fu deschisă de un bărbat cu o geantă sport în mână. Jenn făcu un pas în lături, ca să îi facă loc să treacă, şi ochii li se întâlniră pentru o clipă. Deşi bărbatul încercă
să-şi ascundă reacţia, Jenn sesiză o ezitare în mersul acestuia în momentul când creierul lui o recunoscu. Bărbatul trecu de ea, salutând-o politicos şi făcându-şi
de lucru cu fermoarul genţii. Jenn extinse cu o plesnitură bastonul telescopic până la lungimea lui maximă de douăzeci şi unu de inchi şi îl ţinu lipit de-a lungul coapsei.
Bărbatul auzi scrâşnetul metalic al bastonului şi renunţă să deschidă fermoarul genţii. Ridică în schimb geanta în aer şi o roti către Jenn. Era un bărbat solid, şi geanta cântărea greu. O lovi cu ea în umăr, şi Jenn se împletici într-o parte, căzând în genunchi. Bărbatul aruncă geanta deoparte şi încercă să o lovească. Se apropie, dar Jenn pară lovitura cu ajutorul bastonului. Având în vedere înălţimea şi greutatea bărbatului, orice luptă corp la corp ar fi însemnat o cauză pierdută.
Aşa încât alese să înfigă vârful bastonului în nervul peronier din coapsa bărbatului. Piciorul amorţi şi omul se retrase clătinându-se. Jenn se ridică înainte ca bărbatul să apuce să cadă şi călcă apăsat pe glezna piciorului lui bun. Auzi pocnetul tendoanelor. Bastonul şuieră prin aer o dată, de două ori, de trei ori, până ce bărbatul rămase nemişcat la pământ. Jenn ridică bastonul din nou.
Adrenalina îi pompa în vene şi respiră adânc pentru a-şi controla furia. Teama raţională ce se instalează în orice om înaintea unei încleştări o părăsise. Acum tot ce-şi dorea era o bucată de carne, şi cea a bărbatului era la fel de bună ca oricare alta. Învârti bastonul în mână şi îl strânse proptindu-l de faţa individului.
Îşi trase răsuflarea, îi legă fedeleş încheieturile mâinilor şi gleznele şi îl târî în spatele unei maşini parcate. În geanta sport găsi o carabină compactă neagră, cu ţeavă scurtă; era un CZ 750, de fabricaţie cehă, un model care nu figura în dotarea agenţilor federali. Se gândi că putea să-i fie de folos şi-şi aruncă geanta pe umăr.
Scara o scoase în capătul îndepărtat al aleii, în spatele maşinii din care descinsese bărbatul. Nu zări decât un cap înăuntru, cel mai probabil aparţinând partenerului acestuia. Individul stătea cu un cot rezemat de geamul deschis. Jenn scoase un pistol compact cu electroşocuri şi îl duse la ureche ca pe un telefon.
