– Ce ai păţit la gât?
– Cineva a încercat să mă spânzure.
– Aşa îmi trebuie dacă întreb. Vino cu mine.
Vânătaia de pe gât se estompase oarecum, şi barba îi crescuse suficient pentru a o ascunde în mare parte, dar Gibson îşi ridică oricum gulerul de la haină şi-şi îndreptă cravata.
– Suntem singuri? întrebă el, încercând să evalueze intenţiile femeii.
– Ce? Da, suntem singuri, Deep Throat⁴¹. Ţi-am respectat instrucţiunile. Să ştii însă că te-am căutat pe Google. Ştiu ce ai făcut. Sau ce ai vrut să faci. Aşa că
uite care-i treaba: dacă intenţionezi să o necăjeşti pe doamna Lombard, în orice fel; dacă nu eşti decât un escroc; dacă poza aia cu Suzanne a fost prelucrată în Photoshop şi nu vrei decât să-i faci rău lui Grace sau să profiţi de buna ei credinţă, o să fierb apă pe aragazul de acasă, o să te leg şi o să-ţi torn apă clo-cotită pe gâtul ăla mincinos. Ne-am înţeles?
– Ce pornită eşti! Da, ne-am înţeles. Pe cuvântul meu, spuse Gibson.
Iritarea lui Denise, deloc prefăcută, îi dădea în fapt speranţe că Grace Lombard juca corect. Deşi, desigur, la fel de bine se putea ca Denise Greenspan să îşi ajute şefa, fără ca măcar să ştie, să-i însceneze ceva.
Avea să fie, fără îndoială, un demers complicat. Credea în ceea ce le spusese lui Jenn şi lui Hendricks: că Grace Lombard era un om corect. Dar încrederea aceea era univocă. Prin urmare, dacă ea nu-l credea, cum avea să o convingă că soţul ei, un om căruia ea îi era loială, era implicat în dispariţia lui Suzanne? N-ar fi stricat deloc o dovadă palpabilă, oricât de mică. Dovadă care îi lipsea acum din cauza tipului din subsol. Aşadar, cum putea s-o facă să vadă adevărul? Nu el trebuia să i-l releve; de asta era convins. Grace Lombard trebuia să-l descopere singură. Ea era cea care trebuia să pună lucrurile cap la cap. Şi mai ştia că, dacă
pe parcurs femeia va simţi că e manipulată, avea să se retragă în sine ca într-o carapace, în ciuda minţii ei deschise.
Aglomeraţia sporea pe măsură ce se apropiau de centrul de convenţii. Discursul lui Lombard de acceptare a nominalizării era programat pentru acea seară, şi oraşul fremăta de nerăbdare.
– Te-am trecut pe listă ca jurnalist acceptat pentru un interviu cu doamna Lombard, spuse Denise. Să-ţi foloseşti numele real. Arată-le carnetul de şofer.
N-ai cum să treci de pază cu documente false. Dar o să te conduc eu şi nu vei avea probleme.
Jenn îi descrisese măsurile de securitate care urmau să fie luate în zona centrului de convenţii, dar Gibson realiză acum că le subestimase. Prezenţa organelor de ordine era copleşitoare: poliţia din Atlanta, Serviciul Secret şi Garda Naţională.
În holul centrului de convenţii şi în hotel fuseseră organizate filtre de securitate unul după altul. Chiar dacă reuşeai să păcăleşti unul, şansele de a trece de toate erau aproape inexistente. După ce se dăduse peste cap ca să argumenteze că
hotelul era locul cel mai sigur pentru el, Gibson îşi dădu seama că afirmaţiile sale nu fuseseră decât vorbe în vânt.
Doi poliţişti în uniformă se holbară la el în timp ce trecea prin faţa lor şi cu greu îşi înăbuşi vocea paranoică interioară care îl îndemna s-o ia la goană.
Descoperi cât de util era să o cunoşti pe Denise Greenspan. Femeia îl conduse spre o intrare laterală destinată exclusiv staffului de campanie. Acolo se formase
o coadă de circa douăzeci de oameni care aşteptau să fie verificaţi de cei de la pază. Denise merse fără să şovăie drept în faţă, fapt care, după părerea lui Gibson, ar fi trebuit să stârnească proteste, însă nimeni nu se obosi nici măcar să
ridice din sprâncene. Denise făcea parte din echipa lui Lombard şi toată lumea ştia asta.
Femeia îi cunoştea pe nume pe toţi agenţii de la Serviciul Secret.
– Bună, Charlie! Îl conduc pe domnul acesta la doamna Lombard, pentru un interviu. O decizie de ultim moment. Nu are acreditări, dar l-am trecut aseară pe listă.
Charlie scană un clipboard, încuviinţă din cap şi le făcu semn să treacă prin detectorul de metale, unde un al doilea agent îl percheziţionă pe Gibson, îi scotoci prin geantă, îi verifică documentele de identitate şi îl supuse din nou controlului cu detectorul de metale. La final îi eliberară o legitimaţie provizorie şi îi urară o zi bună.
Denise îl conduse pe un coridor către un şir de ascensoare. În total erau opt.
Primele şase pentru uz general. Ultimele două erau înconjurate de cordoane unde Serviciul Secret instalase un nou punct de control.
– Aceste două ascensoare funcţionează cu cheie, îi explică Denise. Un lift e pentru stafful de campanie al vicepreşedintelui. Celălalt duce la apartamentele doamnei Lombard. Acolo te vei întâlni cu ea.
– De curiozitate, unde este vicele acum?
– E prins cu nişte întâlniri. Care vor dura până aproape de momentul când va ţine discursul.
– Da, dar unde e?
– Cu un etaj mai jos.
Nu atât de departe încât să-l liniştească.
Agenţii de la Serviciul Secret îi opriră din nou şi trecură pentru a doua oară prin aceeaşi procedură: pipăit, detector de metale, verificarea documentelor. Gibson îşi ţinu răsuflarea, dar carnetul de şofer îi fu returnat fără probleme. Prost să fii,
noroc să ai, îşi spuse el.
Nţ, îl avertiză vocea interioară, or să te ia ca să te ducă într-un alt loc, mai liniştit şi mai retras.
Un agent se îndreptă spre ei şi porni ascensorul cu ajutorul unei chei. Dâre de sudoare claustrofobică se târâră în jos pe spinarea lui Gibson, care tresări când liftul se opri la un etaj intermediar. Inima îi bubuia în piept.
Linişteşte-te. Acum.
– Credeam că Lombard preferă apartamentele de lux de la ultimul etaj, remarcă
el.
– Depinde, răspunse Denise. Nu e recomandabil să fii previzibil în privinţa alegerii camerei de hotel. Asta te face vulnerabil la lovituri venite din exterior asupra clădirii.
