Porni să străbată aleea, deplasându-se pe partea cu şoferul şi purtând o discuţie telefonică imaginară despre petrecerea din seara precedentă.
Pistolul pârâi în clipa în care atinse gâtul omului.
Şoferul zvâcni şi rămase cu gura căscată în mod hilar. Voltajul redus nu avea să-l scoată din circulaţie decât pentru câteva minute, aşa că îi legă încheieturile mâinilor de volan. Îi tăie centura de siguranţă, ca nu cumva să-i vină vreo idee, după care se urcă în maşină lângă el şi apăsă pistolul de vintrele lui.
– Am avut o săptămână proastă, aşa că foarte probabil te voi omorî după ce termin ce am de făcut, îi spuse ea bărbatului. Dar, dacă eşti cuminte, o să te las să alegi locul unde să te împuşc. Ai priceput?
Şoferul încuviinţă din cap şi-şi linse buzele.
– Bun. E o dimineaţă plăcută, aşa că hai să facem o plimbare cu maşina. Ia-o spre nord.
Omul scoase încet maşina de pe alee, apoi coti la stânga. Jenn urmări SUV-ul până ce dispăru din raza ei vizuală.
– Eşti de la Cold Harbor?
Şoferul încuviinţă.
– Tot nu poţi să vorbeşti?
Omul încuviinţă din nou din cap.
– Asta pică tocmai bine. Am timp ca să-ţi explic ce o să-ţi fac dacă nu mă ajuţi să îl găsesc pe George Abe.
46
În timp ce era condus în apartament, Gibson trăi un moment de mare panică.
Dacă i se întindea o cursă, atunci acela era locul cel mai potrivit. Aproape că se aştepta să fie întâmpinat cu o puşcă şi îşi ţinu răsuflarea. Din fericire însă, Grace Lombard era singură în cameră şi stătea în picioare, lângă fereastră.
Razele puternice ale soarelui de Atlanta străluceau în părul ei blond, care cădea în valuri pe umeri, cu buclele frumos pieptănate într-o parte – coafura ei dintotdeauna. Incredibil, dar arăta exact aşa cum şi-o amintea Gibson. Tot minionă şi nefandosită, dar părând în formă, aşa cum era îmbrăcată, în blugi şi cu o cămaşă ecosez cu nasturi până la gât. De parcă tocmai coborâse de pe vechea verandă de la Pamsrest. Cuprins de un puternic sentiment de nostalgie, Gibson fu pentru o clipă tentat să-şi arunce braţele în jurul ei, însă Grace Lombard nu făcu nici un pas către el. Îmbrăţişarea nu intra în calcul.
– Bună, Gibson!
– Doamnă Lombard. Mă bucur să vă revăd.
– Doamna Lombard, repetă ea. Ai fost întotdeauna un copil foarte politicos.
– Vă mulţumesc c-aţi acceptat să mă primiţi. Sunt conştient că e o dovadă de încredere din partea dumneavoastră.
– Într-adevăr. Şi sper să nu mă fi înşelat.
Femeia îi făcu semn să se aşeze, dar ea păstră distanţa rămânând lângă fereastră.
Îi privi întrebătoare vânătaia din jurul gâtului.
– Ce ai mai făcut? îl întrebă într-un târziu, prudentă.
Gibson îi oferi versiunea prescurtată a poveştii sale de viaţă, pe care o încheie pomenind de Ellie.
– Am o fiică. Are şase ani.
– Şase? Sunt convinsă că ştii să te porţi cu fetiţele.
Afirmaţia i se păru încurajatoare lui Gibson, aşa că scoase o fotografie cu Ellie la grădina zoologică. Grace se apropie, o luă şi se aşeză pe un fotoliu alăturat.
– Pare foarte nebunatică, comentă ea.
Un zâmbet uşor îi flutură pe buze.
– Puţin spus. Să o vedeţi cum joacă fotbal.
– E bună? întrebă Grace, returnându-i poza.
– Nu, chiar dimpotrivă, dar asta n-o împiedică să persevereze.
Grace izbucni în râs, dar se opri repede.
Gibson schimbă subiectul.
– Vreau să vă mulţumesc pentru scrisoare.
– Ce scrisoare?
– Scrisoarea pe care mi-aţi trimis-o atunci când m-am înrolat.
– A, da. Mi s-a părut un gest necesar.
– Faptul că am primit veşti de la dumneavoastră a însemnat foarte mult pentru mine. Am vrut să vă răspund, dar n-am putut. Au fost vremuri foarte grele pentru mine.
