Gibson se holbă la Ursuleţ cu o privire tâmpă.
– Şi voi credeţi că…, murmură el fără a termina propoziţia.
– Da, aşa credem.
Gibson îşi mută privirea de la fotografie la George şi înapoi la fotografie.
Incredibil!
– Da, credem că fotografia e autentică, spuse Abe. A fost făcută probabil în seara când Suzanne a dispărut la Breezewood. Şi mi-aş dori din inimă să pot sta de vorbă cu persoana care a făcut-o.
Gibson dădu aprobator din cap şi simţi cum furia se adună din nou în el. Şi el îşi dorea să ia parte la acea conversaţie. Individul, oricine ar fi fost el, adora să se joace cu minţile lor. Şi să o folosească pe Ursuleţ pe post de pion. De-abia acum pricepu rostul prezenţei sale acolo.
– Dar nu ai reuşit să iei legătura cu el, nu-i aşa?
Abe încuviinţă din cap gânditor.
– Lasă-mă să ghicesc. Ai încercat să-i spargi adresa de e-mail.
– Da.
– Dar nu ai reuşit. L-ai speriat şi s-a dat la fund.
Mike dădu să protesteze, dar Abe îl opri.
– Mda, aşa a fost.
– Şi crezi că eu o să îi dau de urmă individului?
– Poţi?
– Nu, nu pot. Nu aşa merg lucrurile, George. Ai rupt orice punte de legătură cu scamatorul ăsta. Din moment ce a reuşit până acum să-şi acopere urmele, ce te face să crezi că…?
Gibson se întrerupse şi căzu pe gânduri. Ceva era în neregulă.
– Ce e?
Gibson ridică o mână, cerând să se facă linişte. Ceva îi scăpase. Închise ochii pentru a bloca orice imagine exterioară. Rămase nemişcat până ce răspunsul sosi. Da, exact aşa ar fi procedat şi el. Şi exact asta îl sfătuise pe Abe să facă.
Să arunce momeala.
– V-aţi întrebat de ce v-a trimis prima fotografie? întrebă el.
– Ce vrei să spui? zise Jenn.
Gibson se răsuci pe rând cu faţa spre fiecare dintre ei şi rânji.
– O, tipul e isteţ, n-am ce zice. Prieteni, sunt convins că aţi fost jucaţi pe degete!
10
Gibson se frecă pe faţă cu dosul palmei. Îşi scoase microfonul din ureche şi se aşeză mai comod pe scaun; coloana sa vertebrală trosni şi scoase un sunet de satisfacţie.
Aşa era mai bine.
Telefonul său arăta ora două şi jumătate dimineaţa.
Vineri.
Chiar avea aerul unei zile de vinei. Vinerea mereu i se părea o zi cam anostă şi obosită, când săptămâna se târa cu ultimele forţe. Sau poate că se simţea aşa pentru că nu mai fusese acasă de duminică, de când ajunsese la firma lui Abe, ACG.
Muncise aproape fără întrerupere timp de cinci zile. Incredibil! I se întâmpla deseori să piardă noţiunea timpului atunci când avea de rezolvat o problemă şi nu se mai întâlnise cu un puzzle atât de incitant de când părăsise infanteria marină. Era surescitat; răspunsurile îl aşteptau, şi el era tot mai aproape. După
numai câteva ore avea să afle dacă bănuielile sale se confirmau.
Unde eşti, WR8TH? Ce ştii şi nu vrei să aflu şi eu?
Noaptea ar fi putut merge acasă, dar nici nu-i trecuse prin minte. Trebuia să
rămână acolo unde se desfăşura acţiunea atunci când inspiraţia avea să-l lovească. În plus, acasă nu-l aştepta decât un pat în care n-ar fi făcut decât să se foiască. Nici nu se punea problema să doarmă. Ursuleţul îl pândea, era în spatele pleoapelor lui, aşteptându-l răbdătoare şi plină de speranţă. Zâmbetul ei îl trezea brusc şi-l expedia în faţa tastaturii.
Singurele pauze importante pe care le făcea erau videoconvorbirile telefonice nocturne cu Ellie. Când fiica sa se băga în pat, Gibson îi citea până când copila adormea. Ajunseseră cu lectura la jumătatea cărţii Pânza Charlottei, şi Ellie îşi
făcea griji pentru Wilbur. Ellie iubea poveştile cu aceeaşi intensitate ca Suzanne.
Asocierea se impunea de la sine, dar până acum lui Gibson îi scăpase. Faptul că
le citea amândurora. Ei bine, nu era tocmai un lucru de condamnat că nu se gândise la asta. Pentru el fusese mai bine aşa. Dar acum nu se putea abţine să nu facă legătura, oricât de mult se străduia să le aibă în minte pe cele două fete în mod distinct.
